Urăsc zilele de marți

Marțea aveam 2 ore de chimie, o oră de fizică și una de mate. Era ziua pe care o detestam cel mai mult - lunea era o mironosiță pe lângă monstrul cu nume de marți. Cred că toți cititorii mei știu că e anul în care ar trebui să îmi dau disertațiile. Ar trebui. Lipsa de motivație de a ieși măcar din bârlogul care se numește ”camera mea” m-a adus evident în situația de a nu mai da nicio disertație anul acesta. Nu-i bai, căci oricum nu mă așteptam ca diploma de master să îmi asigure vreun job cu salariu de 4 cifre, unde prima e cu soț. Am tot timpul din lume să-mi iau examenele. Dar cum încă am o rămășiță de copil conștiincios în mine, m-am apucat totuși să lucrez la ea, că prevăd o lipsă totală de chef și-n iarnă, așa că prefer să joc safe și să știu că sunt amândouă gata înainte să înceapă iar runda de anotimpuri care-mi displac total. Nu e de parcă plănuiesc vreun masterpiece, dar la cum mă știu, o să mă demoralizez și mai tare. In fine, am deviat mult prea mult - de fapt, unde vroiam să ajung e că în răscoleala mea după cărți cu ”publicitate” și ”cultură” în titlu, am dat peste o lucrare a unui nene, de-a lungul căreia acesta demontează mituri foarte cunoscute despre psihologie. Și cum îmi place la nebunie să trag de timp și mă las distrasă ușor, am decis să îmi las, după ce am încheiat lucrul la ”the D word”, vreo jumătate de oră în care să citesc din cartea lu' nenea.

Prima chestie pe care o amintește și care m-a amuzat teribil, deși înainte să dau peste lucrarea asta nu eram în totalitate convinsă că e doar un mit, este faptul că se spune că ne folosim doar 10% din creier. Foarte mulți oameni iau această afirmație ca pe o literă de lege, poate doar din dorința de a lăsa loc deșteptării, de a putea spune ”Ehei, dar dacă mi-aș folosi eu tot creierașul!”. Cum oare-ar mai vinde distinșii domni cărți de genul ”Cum să fii de două ori mai deștept?” dacă lumea ar ști că ne folosim 100% din creier, dar nu atingem potențialul intelectual maxim de care suntem capabili?

Să vedem ce argumente avem:

1. Creierul nostru s-a format prin selecție naturală, iar țesutul cerebral necesită extrem de multe resurse pentru a funcționa. La o greutate de 2-3% din greutatea noastră corporală, creierul consumă 20% din oxigenul pe care-l respirăm. Este organismul nostru atât de incapabil încât să permită irosirea atâtor resurse pentru a menține un organ așa de puțin utilizat?

2. Nu știu dacă vă aduceți aminte de Teri Schiavo, femeia care a stat 15 ani în stare vegetativă după ce deprivarea de oxigen are a urmat unui stop cardiac i-a distrus aproape 50% din cortex. În urma acestei triste întâmplări, ea și-a pierdut pentru totdeauna capacitatea de a avea emoții, gânduri, percepții și, evident, amintiri. Dacă 90% din creier ar fi nefolosit, lucrurile ar fi stat cu totul altfel pentru ea.

3. De asemenea, cercetări în domeniul neurologiei arată că nicio arie a creierului nu poate fi distrusa de accidente vasculare cerebrale sau de o traumă la cap fără a cauza pacienților deficite serioase de funcționare cerebrală. Alte cercetări au mai relevat, prin stimularea electrică a unor regiuni din creier, că nu există ”arii tăcute” - de fiecare dată, persoanele participante la cercetare au trăit experiența unor emoții, percepții sau chiar mișcări.

Totuși, de unde a pornit ideea că ne folosim doar 10% din creier? Undeva prin secolul XIX, psihologul american William James a spus că se îndoiește că o persoană obișnuită atinge mai mult de 10% din potențialul intelectual, fără a asocia afirmația cu o cantitate de creier neangajată în activități cerebrale. Dar, pe principiul ”telefonul fără fir”, câțiva guru ai psihologiei au metamorfozat spusele lui William James în ceea ce auzim astăzi ca fiind o realitate: că ne folosim doar 10% din creier.

Un alt lucru care a dus la propagarea acestei afirmații eronate e și faptul că cercetătorii din trecut, asemănători cu cei din clasa ”Pământul este plat”, nu știau ce face 90% din creier, așa că decât să pară incapabili să găsească un răspuns, au inventat unul la îndemână și greu de verificat la vremea aceea.

Și acum, că m-am (sau ne-am) deșteptat puțin, mă întorc la activitățile mele zilnice: seriale, fumat și role.

pace vouă \/

Science or faith

După ce m-am uitat la ultimul episod din House am picat iar pe gânduri. Cum subiectele principale au fost știința vs. credința și dacă visele înseamnă sau nu ceva, evident că am rămas puțin fixată pe asta. Mai mult pe partea cu știința și credința. Cum, necum, am ajuns să mă gândesc la iubire și din una în alta am ajuns la întrebarea evidentă: este iubirea bazată pe știință sau pe ceva irațional?

Am văzut într-un documentar că într-adevăr nu suntem atrași sexual de mirosul uneori persoane care ne este rudă de gradul I (în lipsa unor informații că acel miros este al unei persoane înrudite, evident). Practic e 1-0 pentru știință. Deeeci, hai să explicăm iubirea într-un mod prozaic.

După o răsfoire atentă (mda, oximoron, STFU) a paginilor virtuale, am care sunt substanțele implicate în (sau vinovate de) procesul de atracție/iubire/atașament:

Dopamina - un stimulent natural ce te duce direct la extaz, crește capacitatea de concentrare și  motivația. Este asociată cu sentimentul de superioritate, dar și cu teama, anxietatea și cu dependența. Surprinzător sau nu, nivelul ei atinge cote amețitoare și la consumul de nicotină, alcool, morfină sau cocaină.

Feniletilamina - o amfetamină naturală, drogul care-ți dă energia să stai o noapte întreagă la discuții despre univers, destin și câte pisici să adoptați. Practic, te face să ai impresia că ești în cer, în mijlocul unui foc de artificii.

Adrenalina - zice-se că ar avea un rol important în ceea ce numesc unii dragoste la prima vedere.

Norepinefrina - substanță care determină starea aia euforică pe care o avem când suntem lângă persoana care ne atrage. Asta se traduce în palme umede, genunchi care tremură, fluturași în stomac și inimă care tresare și te face să-ți ferești privirea.

Vasopresina - e asociată și cu relațiile monogame de lungă durată, deci e bun de pus în cafeaua de dimineață pe post de îndulcitor.


Oxitocina - generată în timpul orgasmului e responsabilă și cu sentimentul de atașament pe termen lung (întâmplător există o legătură între orgasme și atașament pe termen lung, didn't see that cumming). Vocea persoanei iubite, modul său de a privi și chiar fanteziile sexuale duc la producerea acestei substanțe.

Oxitocina și vasopresina intervin cu calea dopaminei si norepinefrinei, asta fiind o explicație superficială a faptului că, uneori, pasiunea scade invers proporțional cu atașamentul.


Endorfinele -  secretate în timpul contactului sexual, dar și a celui fizic. Practic, asta înseamnă că doi oameni care sunt împreună de mai mult timp vor rămâne așa deoarece endorfinele dau dependență. Unii oameni nu pot menține relații de lungă durată deoarece creierul lor preferă stimularea produsă de creșterea nivelului de amfetamine care creează efectul de calmare a endorfinelor - aceștia sunt surferii emoționali.

Și de aici încolo devine 132842189437-0 pentru știință.

Deci sunt două posibilități: ori e scris în atomii noștri când, cum și cât să ne iubim ori iubirea e scrisă-n stele și e pur și simplu oarbă, surdă și extrem de proastă.

Într-un fel, e trist să cred că iubirea e numai știință, căci așa îmi prepar un cocktail de alcool, droguri și ciocolată și nu-mi mai trebuie nimic, niciodată. Funcționează o perioadă, dar după aia simți nevoia să fii atins, îmbrățișat, mângâiat de o ființă umană, nu de niște substanțe care-ți acaparează și ultimul neuron capabil să discearnă. Cred că pentru mine s-ar potrivi mai bine orice explicație care rimează cu irațional și inexplicabil, contrar încăpățânării mele de a nu susține religia în lupta cu știința. Atracția e un lucru pe care, oricât mi-aș dori, nu pot să îl asociez cu știința. Știu că suntem cu toții doar o serie de reacții chimice, dar mi-aș da cu tesla-n c****e dacă aș susține că iubirea=știință, ar însemna că toate lucrurile pe care le-am scris, spus sau gândit vreodată sunt degeaba.

La mine atașamentul, poate chiar iubirea, se bazează în mare parte pe ascultare. În primul rând, am atâtea prostii de spus, că în zilele bune și eu mă minunez de ce-mi trece prin tărtăcuță. Dar dacă mă asculți de parcă nu aberez, de parcă tot ceea ce spun are sens, de parcă nimic nu e mai important, atunci sigur o să fiu fericită. La fel cum activitatea mea preferată este să ascult, să înțeleg și să rumeg ce au ceilalți de spus, să stau 3 ore și să ascult o poveste în jurul unui subiect care peste 2 zile o să fie o prostie, dar azi e cel mai important lucru pentru personajul principal. Și... de ce să mint, mi-e dor de asta.

pace vouă\/

Azi...nu

Grasu XXl, un mare filosof contemporan care a adus în discuție problematica drogurilor, odată cu lansarea melodiei Lala song, a zis odată ceva deștept: azi nu.

Când a fost ultima oară când v-a stat inima în loc, când ”it literally skipped a beat”? Nu vă amintiți? Well, ar trebui să o faceți și să țineți minte momentul ăla. Să îl transformați într-un element de raportare la realitate. Vorbeasc prea ”din cărți”? Pff, e simplu. Amintiți-vă momentul ăla în care nu mai știați dacă respirați sau nu, vi se înfundaseră urechile și vi se oprise sângele în vene. Ați ajuns acolo? Acum gândiți-vă: prietenul nu a răspuns la telefon de 6 ore, prietena a întârziat la programarea la coafor, șeful v-a făcut o observație. Bun. Acum comparați momentul ăsta cu momentul ăla critic, în care pentru 2 secunde, lumea s-a schimbat. Așa-i că vă simțiți penibil? Că ați pus accent pe un moment de rahat, cînd sunt atâtea lucruri cu adevărat scary și depressing? Și-am mai zis asta, am mai scris un post kilometric pe aceeași tema și degeaba, nici eu nu respect principiul ăsta atât de des pe cât ar trebui. Dar vin momente în care îl respect fără să vreau. Așa că lucrurile stau cam așa: ți-a înghețaț sangele în vene când ai aflat ceva? Ai pațit ceva care te-a făcut efectiv sa simți că ai picioarele din gumă? Nu? Atunci... mai bine taci. Că s-ar putea să existe cineva acolo, mai deștept, mai cinic sau mai realist care să te facă de c***t când tu o să scoți pe gură cuvinte fără sens despre vreo întâmplare banală ce te-a măcinat.

Da, știu, realitatea e subiectivă, toți acordăm importanță lucrurilor în mod diferit. Pai atunci îmi rezerv dreptul să judec prin prisma a ceea ce e important pentru mine. Și în momentul de față aș zice că... lista tocmai s-a scurtat. Nu, acum nu cert pe nimeni, nu judec și nu dau cu paru'. Încerc să analizez, să supra-analizez și să mă concentrez pe nimicuri, cum ar fi scrierea acestui post fără valoare și emiterea de principii pe care nu le respect nici eu. Și după ce vă faceți o listă de momente pe care n-ați vrea să le retrăiți, și vedeți ce ați învățat din ele, cum v-au ajutat în dezvoltarea voastră, atunci să veniți să-mi spuneți că Domnu' cu domiciliul în cer are un plan măreț pentru noi toți.

Welcome to reality. Have a nice stay.

pace vouă\/