Femei, nu mai plângeţi!

Nu e scris de mine, dar m-a amuzat. Sharing is caring.

"Potrivit unui studiu bărbaţii întorc capul după cel puţin şapte femei pe zi, alocând analizei fiecăreia aproximativ 2 minute. Primordial în analiza corporală intervine vizualizarea: sânilor, fundului şi picioarelor. Femeile cu mai puţini cârcei la gât, ocupă locul II, cu cca. doi bărbaţi pe zi şi 90 de secunde acordate ochilor, feselor şi curios, mâinilor. La o anumită specie a sexului frumos selecţia se realizează în funcţie de potenţialul economic a posibilei victime, aici intervine vizualizarea portofelului şi a motorului din dotare, nu intraţi în panică, mă refeream la puterea brand-ului, ştiţi voi BMW, Peugeot, Audi.

Momentul alegerii partenerului sau partenerei, vine ca urmare a nevoii de intimitate, atracţiei fizice şi sentimentului de unicitate pe care sperăm să-l regăsim în noi prin intermediul celeilalte persoane.

Desigur spaţiile deschise şi publice sunt adevărate surse de “agăţat”, biserica, biblioteca, şcoala la care învăţăm, cercul de prieteni şi lista poate continua, atracţia îşi poate făuri culcuşul în cele mai bizare locuri şi-n cele mai ciudate situaţii, pe tren, la ocazie, în lift, pe holurile spitalului, în baie, când duci gunoiul, plimbi câinele, împingi maşina, oriunde două persoane pot relaţiona.

Trecând la locuri mai familiare, să luăm exemplul Tîrgului Frumos. Unde din 13000 de locuitori au mai rămas după exodul italian şi spaniol vreo 7000, iar dacă reducem numărul doar la persoanele încadrate într-o anumită categorie de vârstă, ei bine situaţia îşi schimbă vădit valenţele. E ca la cumpărături, îţi faci listuţa, îţi verifici portofelul şi ieşi în oraş. Supermarketul e mare, oferta variată, căruciorul este înlocuit cu maşina personală, iar coşul cu tupeu (unii pentru siguranţă fac uz de ambele). Începe cercetarea de piaţă… imh… cine-i gagica!? Bun bagaj, tre’ să încerc produsul… la ce preţ? Bine, acceptabil… da aia? … ei e una care se dă deşteaptă şi caută cică o relaţie bazată pe respect şi comunicare… nu… nu… prea scump, mergem dincolo, era mai ieftin.

Să nu credeţi că “marfa” nu-şi face cumpărăturile ei… doar că utilizează alte strategii de marketing, selecţia intervine la standul de oferte, adică între cei interesaţi, “marfa” se aşteaptă întâi cucerită. Nu fiţi tentaţi să luaţi “nu-ul” mărfii drept “da” sau să încercaţi metode persuasive sau punitive când mimica feţei reacţionează în locul gândurilor. Cum se practică pe la noi, “matahală la 1,80, cu 1 în spate, caut pipiţă pretenţioasă, care să-mi refuze avansurile, pe care s-o fac sacul meu de box, ca apoi să mă laud la băieţaşi în faţa blocului”.

Teritoriul cel mai fertil alegerilor de acest gen sunt cluburile, ticsite bine de fete drink-uite cu spirtoase şi dispuse compromisurilor pe “My neck, my back” şi de băieţi pasionaţi de cunoaşterea empirică. Este şi locul în care corpurile noastre produc cea mai mare cantitate de endorfină, denumită şi “hormonul fericirii” aceasta se produce prin dans (un soi de exerciţii fizice), prin stres, în timpul râsului, al activităţilor sexuale, prin activităţi pe care o persoană le experimentează pe parcursul unei seri de distracţie.

Prefer să cred că există viaţă dincolo de mercantilism. Că te iubesc nebuneşte şi spontan, copilăresc şi dulce, când te am în braţe sau când mi-e dor de tine, când ne certăm şi imediat după împăcare, când nu-ţi spun cât de mult ţin la tine, dar ţi-o arăt şi tu ştii asta, pentru că te vreau nu pentru ce ai tu în buzunare ci pentru ce am când sunt cu tine, pentru că trecând peste toate simt că suntem făcuţi din aceiaşi materie spirituală, pentru că ştii că nu-ţi pot dedica toată viaţa mea ci doar momentele când suntem împreună şi tu accepţi lucrul ăsta, pentru că trăim ce avem fără a ne gândi la ziua când e posibil să o luăm pe drumuri separate, pentru că nu dai în lături cu complimentele dar ştii să-mi spui ceva minunat atunci când simţi, pentru că mănânci când inventez câte-o gustare şi deşi uneori e oribilă îmi spui că-i bună de fiecare dată, pentru că ştim că nu suntem perfecţi dar în fiecare zi mă faci să mă îndrăgostesc de tine, pentru că te descopăr cu fiecare minut şi mă fascinezi de fiecare dată, pentru că până să te întâlnesc nu credeam în mitul androginului, dar tu mi-ai oferit o altă perspectivă, pentru că mă gândesc cu emoţie la fiecare întâlnire când tu ai încă în glas emoţia revederii, pentru că dansăm ca nebunii până la epuizare şi inimile ne vibrează pe aceleaşi ritmuri, pentru că nu-mi cumperi niciodată trandafiri dar nu ştiu de unde faci rost de lăcrămioare în toiul iernii, pentru că n-o bucată de hârtie va pecetlui uniunea noastră ci sentimentele investite dezinteresat în ceea ce noi credem că e iubire, pentru că într-o zi te voi întâlni…"

“Have no fear of perfection, you’ll never reach it.” (Salvator Dali)

Sursa.

pace vouă\/

Sicrie şi miere. Nisip şi mall-uri

Între 3-4 pagini scrise pentru "the L word" şi câteva pagini din "Concert din muzică de Bach" citite târziu în noapte, mi-am strecurat în agenda mea încărcată şi vizionarea unui film la Cinema City. Şi iată-mă revenind cu o pseudocronică pentru un film. Am fost să văd încă o producţie Disney lăudată cu surle şi trâmbiţe: Prinţul din Persia. Dacă ar fi să descriu acest film într-un singur cuvânt, acela ar fi "exagerare" Dezamăgirea m-a cuprins încet, dar sigur, din primele secunde când am pătruns în cinematograf. De ce? Pentru că mă duceam la Imax, iar eu, în naivitatea-mi, am crezut că este un film 3D. Mă bucuram că măcar dacă nu îmi place filmul, adaug totuşi încă unul la colecţia mea 3D, care chiar mă pasionează. Intru în cinematograf şi evident întrebarea vine odată cu pasul timid pus pe prima treaptă: "Unde-mi sunt ochelarii 3D?". După vreo 4-5 secunde de suspans, o doamnă responsabilă cu ordinea şi disciplina în acest loc unde se vizionează filme, îmi răspunde parcă mulţumită "Păi, filmul este 2D." Şi atunci de ce am bătut drumul hăăăt, tocmai până în mall-ul blestemat în care mă pierd instantaneu? Eh, detalii! Presupun că nu ştiţi povestea- tipul, un prinţ "adoptat" se aliază cu o prinţesă care suferă de logoree ca să protejeze un pumnalul care avea puterea de a controla curgerea timpului. Trebuie să spun că am avut parte de acţiune cât cuprinde, chiar mi s-a părut puţin obositoare, iar unele scene nu şi-au avut rostul decât pentru efectele speciale. Scene de luptă mult prea exagerate, întorsături de situaţie şi replici copilăreşti, toate au contribuit la dezamăgirea mea. În plus am întâlnit cuvinte ca "Armageddon", "birocraţie", "antreprenor" şi "guvern". Puţin ciudat având în vedere că acţiunea are loc înaintea lui Hristos, iar cuvintele îşi au originile cel mai devreme în secolul XVIII. Da, ştiu că filmul este inspirat dintr-un joc, dar nu trebuie totuşi să sugereze măcar un pic de veridicitate? Iar tipa din film, Prinţesa Tamina- Gemma Arterton pe numele ei real, despre care se spune (tot în film) că este cea mai frumoasă faptură de pe faţa Pamântului, este o femeie absolut normală, fără nimic special, de o frumuseţe obişnuită. Am avut într-adevăr parte de nişte decoruri elaborate, spectaculoase şi de nişte peisaje superbe, asta ca să nu credeţi că nu ştiu decât sa critic.


Trebuie să mărturisesc faptul că numai bunul simţ şi ochişorii lui Jake Gyllenhaal m-au ţintuit pe scaunul din ultimul rând de-a lungul a celor 116 minute, care sincer, mi s-au părut 232.

Îmi rămân de văzut Robin Hood şi Duelul Titanilor. Despre primul am auzit numai lucruri de rău, că nu ar respecta povestea, că personajele ar fi toate bipolare (şi ce e rău în a fi bipolar?) ş.a.m.d. Despre Duelul Titanilor n-am auzit mai nimic, aşa că o să îmi fac curaj să văd despre ce este vorba.

Vizionare plăcută!

pace vouă\/

l8r edit: Ar trebui să zic 2-3 vorbe despre mall-ul asta, Afi. Înainte de toate trebuie să încep cu istoria mea şi a mall-urilor. Povestea mea se pierde în negura timpului, odată cu deschiderea mall-ului din Vitan, care este şi cel mai apropiat de locul unde-mi petrec zilele şi nopţile (şi aici mă refer la casa mea, nu la Club A). Aveam vreo 11-12 ani când s-a deschis primul mall din România. Pentru mine, era un ţinut fermecat, poate şi pentru că mama mi-a interzis clar să păşesc în incinta lui. Dar ca orice puştioaică de 12 ani, am avut un impuls de rebeliune şi am pornit pe drumul spre Tărâm. Toate bune şi frumose, 2 staţii de tramvai nu sunt un capăt de ţară, numai că destinaţia în sine, este destul de... dark and twisty să-i spunem. Rromi agresivi de toate formele şi mărimile, la tot pasul, câini care latră şi alte astfel de specimene. Incursiunea mea în necunoscut s-a sfărşit la porţile mall-ului, unde intrarea mi-a fost interzisă, pentru că nu împlinisem 14 ani. Ce lume crudă! Între timp, mi-a trecut nebunia, pentru că mi-am dat seama că mall-ul nu este decât habitatul natural al piţipoancelor şi cocalarilor şi un loc unde magazine de 2 lei cer preţ triplu pe nişte porcării sinistre. S-au mai deschis între timp Plaza, care este în celălalt capăt al lumii pentru mine, Mall Ţigan (City Mall), Guţă Mall (Liberty Center), Băneasa Mall, Afi şi Sun Plaza. Ce pot să zic, Mall Ţigan este un loc în care nu calc decât obligat-forţat, pentru că acolo, la prima vizită, acum ţâşpe ani, unor prieteni foarte buni li s-au furat telefoanele şi au fost foarte aproape de a fi evisceraţi pentru 150.000 lei vechi. Peronajele principale erau, bineîneles, prietenii mei vs. ţigănuşi şmecheri cu cuţite. Îmi întelegeţi aversiunea şi porecla dată acestui loc. Despre Guţă Mall nu pot să spun prea mult pentru că nu am fost niciodată acolo, şi nici nu simt că din acest motiv viaţa mea este goală şi tristă. Despre Plaza nu ştiu ce să spun, nu m-a marcat în niciun fel, am intrat şi am ieşit, cam la asta se rezumă incursiunea mea în el. În Băneasa am fost de două ori, cred; mi se pare mult prea mare efortul de a ajunge acolo. În Sun Plaza nu am ajuns încă şi nici nu am planificat să calc pe acolo curând. În schimb amintirile despre Afi sunt proaspete şi pot să spun cu mâna pe inimă: "Dumnezeule, este o măgăoaie de mall!!!" Nu am cum să nu mă pierd în primele 5 minute cum ajung acolo, iar dacă sunt în căutarea unui magazin anume, îmi ia ceva timp până găsesc harta şi dublu ca să găsesc magazinul în sine. Nici simţul meu de orientare nu este foarte dezvoltat, dar jur că mall-ul ăla este un labirint pentru mine. Norocul meu este că nu sunt o împătimită a acestor locuri, iar cumpărăturile şi magazinele mă cam sperie. Contrar naturii mele feminine, nu sunt genul care stă ore în şir într-un magazin, probând şi pigulind fiecare articol care i se pare drăguţ. Da, îmi place să fiu îmbrăcata decent, frumos, dar de cele mai multe ori cumpăr ceva fără să probez. Am zilele mele în care am chef să zac în magazine şi să mă holbez la tot ce mişcă, dar doar pentru a-mi lua gândul de la ştiu eu ce probleme extraordinar de importante, despre existenţa cărora a doua zi am şi uitat.

Şi pe cuvânt că n-am nimic special cu comunitatea rromă şi membrii acesteia, dar din păcate nu am avut plăcerea să cunosc un individ decent şi onorabil care să îi aparţină. Aştept incă acea zi.

Over and out.

Despre cocalari şi alte specimene

Sunt fată. Asta spune multe despre mine. De la caracteristici psihologice, până la calităţi intelectuale şi fizice. Se spune despre femei că vorbesc prea mult, că nu conduc extraordinar, că sunt mai slabe la matematică decăt un bărbat, că sunt cicălitoare sau un alt cuvânt care începe tot cu c, dar pe care nu îl pot spune pe post. Totuşi m-am cam săturat să fiu distribuită sau să asist atunci când o prietenă este dintribuită într-un film porno imaginar al unui cocalar care crede că este atrăgător.

Am ieşit recent de la facultate şi mi-am îndreptat paşii spre frumosul Cişmigiu. Unde ce să vezi? Un mârlan îi arăta abilităţile sale de a efectua dansul împerechierii, unei fete care cred că avea o grămadă de alte lucruri mai bune de făcut decât să fie atentă la acel specimen. După observaţiile mele, era tipul de cocalar "pe trend". Adică, avea blugi nu foarte înzorzonaţi, tricou cu Harmani scris undeva mic, nu chiar la vedere, adidaşi normali, nu argintii cu cioc sau altceva. După ce l-am recunoscut? Evident, după ochelarii tip două dreptunghiuri aerodinamice cu reflexie gen oglindă. Asta pe lângă remarcele de un prost gust veritabil. A încercat timp de 5-6 minute să comunice cu domnişoara, dar nu cred că ea vorbeşte limba mârlănească, aşa că nu s-au înţeles foarte bine. A cam fost pe principiul Jderu': "Am vorbit engleza de mă dureau mânile." Aşa şi cocalarul meu, a vorbit mârlăneasca până a rămas fără cuvinte, că probabil aş putea scrie şi eu cam în 2-3 ore maxim, un dicţionar al cocalarilor care ar cuprinde cu siguranţă: parai, coco, fă, jmecher, jmen ş.a.m.d. Eh, pot să spun cu certitudine că mârlănaşul meu nu avea bani nici cât să meargă la eco-toilet. În schimb s-a enervat foarte tare atunci când a invitat-o pe fata în cauză într-un tur al Europei, sau mai exact "Hai, fată, să te duc prin Heuropa, să vezi şi tu Parisu'!", iar ea a părut total indiferentă la încercările lui de a-i capta atenţia. Şi atunci a devenit destul de violent. De ce sunt maneliştii violenţi? Motive sunt destule, dar cred că principalul este reprezentat de o slabă gestionare a propriilor sentimente. Mie imi trebuie cel puţin un minut pentru a-mi da seama dacă este sau nu cazul să mă enervez, unui manelist nu îi va lua mai mult de zece secunde să explodeze, indiferent dacă are dreptate sau nu. Pardon, fie vorba între noi, un manelist nu are NICIODATĂ dreptate. În majoritatea cazurilor nu are motive să devină violent, dar dacă mie îmi trebuie maxim 3-4 minute să mă calmez, unui manelist îi va lua cu siguranţă de la 15 minute în sus. În tot acest timp, va înjura încontinuu fără să se repete, lucru care poate părea fascinant la prima vedere. Deci problema înjurăturilor este una complexă: se contorizează la calităţi (un vocabular extrem de vast), sau la defecte (un creier nedezvoltat)? Oricum, violenţa lor se explică şi sexual. În primul rând maneliştii sunt cu hormonii la purtător permanent, totuşi este şi destul de dificil să stai cu testosteronul acasă la cum se îmbracă piţipoancele în zilele noastre. Şi cum toţi masculii frustraţi din acest punct de vedere, sunt puşi pe scandal, e mai bine să îi ocolim indiferent de specie sau orientări muzicale (asta ca să nu spuneţi că am neapărat stereotipuri despre manelişti). Totuşi această agresivitate specifică lipsei de activitate de tip sexual nu reprezintă un lucru neapărat rău. Daca ne gândim că în orice specie masculii beta sunt măcelăriţi de masculii alfa, putem spera la o diminuare a numărului de manelişti în perioada de împerechere. Sau...nu.

Am deraiat puţin de la subiectul principal, dar ideea e că într-un final, cocalarul şi-a dat seama că bate la porţi închise şi a plecat legănat, refăcându-şi arsenalul de replici de tip SF.

Şi totul se termină cu el venind spre mine:
El: "Ce ţi-aş mai faceeee..."
La care eu: "Ce?"
El: "...?"
Şi s-a tirat. Probabil nu se aştepta la un feed-back. Concluzia ar fi că această tehnică de agăţat nu prea dă roade, contrar aşteptărilor voastre.

pace vouă\/

Piţipoanca sub lupa unui sociolog.

Piţipoanca este unul dintre exemplele care caracterizează societatea consumeristă, o persoană axată pe distracţie, aspect fizic, bunuri materiale (Zygmund Bauman- 2007, scopul dezvoltării- o goană de nestăpânit după distracţie). Pentru piţipoancă relaţiile sunt de tipul schimb de piaţă: se afiliază cu un bărbat, îl reprezintă în societate, iar el îi oferă confort material şi îi satisface nevoile superficiale. Se ghidează după "principiul plăcerii" şi aspiră la un trai extravagant şi la bunăstare. Piţi reprezintă hiperconsumatorul emancipat dus la limita extremă- avid de produse care aparţin unor mărci scumpe (sau care arată ca şi cum ar aparţine), preocupat de relaţii sociale cu persoane cunoscute, informat în legatura cu ultimele trenduri. Femeia piţi trebuie să atragă atenţia asupra ei şi se transformă, cu sau fără intenţie, într-un produs de consum care are sau nu succes pe piaţă în funcţie de capacitatea ei de a se prezenta într-o formă cât mai apreciată de către consumatori.
Piţipoanca este o femeie superficială, nu foarte inteligentă, cu ocupaţii din sfera mondenă, îmbracată casual- elegant (am fost draguţă aici), fără un job stabil neapărat, sau cu unul care presupune interacţiunea cu alti actori sociali: ofiţer de credite la ING, maseuză, vânzătoare în Mango, promoteriţă la ţigări, fotomodel la SIAB şi nu în ultimul rând animatoare într-un club "de fiţe". Pune preţ în totalitate pe aspectul fizic, fiind caracterizată în principal de falsitate (de la sânii şi buzele false, până la fondul de ten în exces şi tocurile inuman de înalte şi incomode). Am descoperit un pattern şi anume acela că piţipoanca trebuie să fie la o facultate care are "management" în titlu. Ca locuri frecventate ar fi mallurile, sălile de fitness, saloanele de cosmetică şi nu în ultimul rând cluburile. Piţipoancele sunt asociate cu tulburări de alimentaţie (anorexie, bulimie), poate din dorinţa indivizilor de a-şi explica modalitatea prin care ele arată bine (în accepţiunea generală).
Ca imagine am reuşit să creionez o femeie tânară, în jurul vârstei de 25 de ani, la volanul unei maşini scumpe, decapotabile, primită cadou, cu un caţel mititel, alb şi pufos în braţe, vorbind la telefonul roz-bombon(aşa se scrie?!), la un semafor undeva în Dorobanţi, venind de la solar, îndreptându-se spre sala de fitness, îmbracată strident, cu tocuri în picioare. Piţipoanca este privită cu dispreţ de către majoritatea indivizilor şi este atacată prin glume şi ironii. Pentru a le identifica mai uşor, piţipoancele au fost împărţite în trei categorii şi anume: “piţipoancele rafinate”, “cele care vor să fie piţipoance şi le copiază pe acestea” şi ”cele definite de ceilalţi din diferite motive ca fiind piţipoance”.

Cam atât despre Piţi for now.

pace vouă\/