TheMonoJacksperience

Se facea ca o calda seara de septembrie mi-a adus dintr-o intamplare in urechi Come Back Girl. In gandul meu: ”Ah, alta noua formatie britanica, suedeza or whatever, care suna minunat!”. Mi-era familiara vocea, dar nu am facut prea multe sapaturi sa vad ce e cu trupa.

“Hai diseara in Control, canta The Moood, Blue Nipple Boy si The Mono Jacks” zicea un esemes. Nu aveam habar cine sunt ultimii doi, iar despre Moood stiam doar ca seamana cu un miorlait lugubru. “Hai ca vin, n-am nimic de facut oricum”. Si uite-asa, in noiembrie 2011 ma vedeam pusa fata in fata live cu The Mono Jacks. Am rezonat imediat cu ei, au intrat direct in suflet toate piesele si nici c-au mai iesit. A inceput o perioada de ascultare obsesiva: Maria, Push the Pedal, We’re All getting Older, When I was Gone, Superstitions, Let it Burn, toate au fost prezente zi dupa zi in castile mele pe repeat. Acum recuperam pentru ca din 2008 si pana in 2011 locuisem sub o piatra.

Timpul a trecut, n-am mai apucat sa merg la concertele lor, pana cand in 2012 am aflat ca vin la BestFest. M-am inscris ca voluntar ca sa pot merge la festival sa ascult live Royksopp, Garbage si Selah Sue, dar mai ales ca sa ii vad din nou pe The Mono Jacks. Din pacate ideea mea de a voluntaria si a pune bratari pe mainile extaziate ale participantilor la festival nu a fost chiar cea mai buna, asta pentru ca am ratat concertul fiind nevoita sa raman in continuare pe pozitii, chiar daca programul meu se terminase. Tristete mare… dar scurta. Asta pentru ca soarta a decis ca viata mea corporatista sa fie inveselita de un party la care invitati de onoare erau TMJ la pachet cu un concert acustic. Bucurie de nedescris, mai ales ca undeva prin perioada respectiva prietenul meu a inceput sa cante ca basist alaturi de Doru&Co. Am evadat de la munca pentru a ajunge la timp in Herastrau, unde aveam ocazia sa-i vad pe TMJ din primele randuri si pe prietenul meu, pentru prima data pe scena cu ei, punand cap la cap un concert emotionant, fix pe sufletul meu.

Apoi, din noiembrie 2012 si pana vara aceasta am avut parte de o frumoasa perioada in care i-am urmat (sau urmarit :) ) in concerte in Cluj, Constanta, Craiova, Iasi, Brasov, Galati, Sibiu, Sasca Montana si Vama Veche. Memoria mea e destul de selectiva si de scurta in acelasi timp, dar e greu sa uit sentimentul pe care l-am avut prima data cand am urcat in masina cu ei, intr-o lunga calatorie pana la Cluj. Era o dimineata friguroasa, eram obosita, morocanoasa si infometata, dar ma incercau o groaza de emotii: aveam onoarea sa ii insotesc la un concert si sa tai tara in 2 cu ei. Asta e o aventura de care oricine vrea sa aiba parte alaturi de o formatie indragita – sa cunoasca membrii un pic mai mult decat ii permite scena, sa vada energia si bucuria cu care canta, chiar daca in paralel au joburi, familii, mici probleme, ca fiecare dintre noi. Oricine vrea sa fie martor la toata munca din spate si, in final, sa stea in primul, in al cincilea sau in ultimul rand si sa savureze fiecare melodie in parte. M-a lovit norocul cu grifful dupa ceafa!

E greu sa le multumesc pentru faptul ca am putut sa fiu si eu martora si participanta activa la aceasta minunata particica din viata lor. Din pacate nu pot sa le ofer acelasi lucru, caci nu am niciun fel de talent muzical, insa sunt tare fericita ca am putut macar sa le ofer din tot sufletul aplauze, imbratisari si felicitari.

As mai fi mers la inca 100 de concerte, fiecare era diferit, fiecare emana altceva si din fiecare am ramas cu amintiri placute.

Spicuiri din aventurile cu ei

• In Vama anul acesta, ultima activitate pe Facebook inainte ca telefonul sa imi fie furat a fost sa uploadez o poza de la concertul TMJ din Expirat. 
  
• La Iasi, un baiat simpatic a incercat sa intre in vorba cu mine si mustaceam de zor cand m-a intrebat daca sunt cu prietenul la concert. Am evitat sa-i spun ca prietenul meu e pe scena, desi as fi fost tare mandra sa o fac. :) 
• La Sibiu e posibil sa nu mai fim primite eu si alte 2 fane si prietene, dupa ce concertul TMJ ne-a facut atata pofta de cantat incat am continuat ceva vreme, ajutate de berea blonda si de energia de dupa concert. 
• La Constanta, un moment cheie din timpul concertului a fost aparitia unei mirese alaturi de micul alai de nuntasi. 
  
• La concertul din Brasov am ajuns cu greu, dupa un drum in bezna, pe polei, pe drumuri cu sens unic, pierzand si regasind simpaticul Matiz care ne fusese tovaras de drum in timpul experientei.

Sambata asta, pe 5 octombrie, m-am despartit (metaforic) de ei, cu zambetul pe buze si cu bucurie in glas si am cantat din toti plamanii pentru ultima oara odata cu ei si cu restul publicului emotionat.

Inchei citandu-i chiar pe ei: "Toate lucrurile frumoase au un inceput [...] si un sfarsit" si adaug ca poate cel mai important este sa te bucuri din plin de ceea ce este intre ele.

pace \/

Mall Cultural 1.0

Urăsc iarna. Nu simt că trebuie să susțin această afirmație cu niște argumente pentru ca...fuck it, e blogul meu și pot să scriu ce vreau. Totuși o să dau 3 motive.

1. E frig, deci îți trebuie mult mai mulți bani ca să ieși, pentru că nu te mai poți plimba aiurea pe străzi în căutare de subiecți de observat și bănci de ocupat în parc.
2. Nu mai sunt frunze în copaci, atmosfera e borderline psychotic, acum e înnorat, peste 5 minute se înseninează și peste alte 5 începe să plouă mărunt și enervant.
3. Nu e lumină și chestia asta pe mine mă deprimă teribil, mă seacă de energie și de dorința de a ieși din casă, de a socializa sau - dammnit, de a zâmbi!

În toată nebunia asta numită ”octombrie” am încercat să rămân pe linia de plutire și să nu mă las absorbită de vremea teribilă. Lipsa timpului e iarăși o problemă stringentă, nu numai a mea, ci aparent a tuturor. Tocmai de-aia mi-a venit o idee, zic eu, bună: să existe un fel de mall, dar în care fetele pe tocuri și cu gecuță de blăniță să fie înlocuite cu gagici deștepte, dornice de a depăși natura feminină caracterizată de dorința de a cumpăra orice pentru a compensa anumite complexe sau, și mai rău, pentru a depăși o perioadă despresivă din existență (vinovată, și eu sunt an impulsive shopper). Bărbații cu ceafă lată și portofel care trage la cântar să dispară, în locul lor să fie băieți interesați de artă, de cărți și toate cele, iar magazinele să dispară complet. În locul lor, la subsol să fie o expoziție de fotografie, la parter o librărie care îți dă posibilitatea să răsfoiești liniștit tot ce îți trece prin cap, la etajul 1 un vernisaj, iar la ultimul, evident, cafenele cu ceai cald, gustos, de vanilie și fructe, locuri unde poți mânca un croissant cald sau o clătită suculentă. Nu poate lipsi cinematograful, dar filmele care rulează nu sunt block-bustere la modă, ci documentare pe diferite teme sau filme din categoria "oldies but goldies". Evident, o să existe și o sală perfectă pentru piese de teatru sau concerte de muzică clasică (da, este o cacofonie acceptată din câte știu).


Cu mulțumirile de rigoare pentru completarea unei idei absolut magnifice, în speranța că nu ați adormit de plictiseală și că ați da o tură, măcar să vedeți ce se învârte prin mallul meu, vă urez ca întotdeauna,

pace vouă\/

Freaky Tuesday sau "Cum se ratează un interviu pentru un post pe care ţi-l doreşti"

Totul a început acum aproximativ două săptămâni, cand am fost sunată să merg la interviu pentru postul de Junior Project Manager într-o agenţie de consultanţă în comunicare integrată. "I was so happy I could shit rainbows", ca sa citez un clasic (o clasică, de fapt) în viaţă.
Am fost la două interviuri unde m-am simţit foarte bine, deja mă vedeam angajată acolo, venind dimineaţa cu o cafea în mână şi cu planuri pentru campanie în cap.
Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la interviu, evident că am facut-o lată. Înainte de toate trebuie să menţionez că, atunci când am vorbit la telefon despre primul interviu şi am notat adresa, etajul unde se afla sediul l-am trecut pe foaie ca fiind 3. Când am ajuns acolo şi am urcat cu liftul, la etajul 3 era sediul altei firme, astfel că am coborât la 2, unde de fapt era locul pe care îl cautam. Când am ajuns la al doilea interviu, creierul meu refuza să accepte că eu trebuie să urc la 2, aşa că tot la 3 am urcat şi am coborât frumuşel un etaj pe scări.

Şi vine ziua frumoasă de marţi, începută cu o cafea şi cu 4 ore petrecute la sala de lectură şi continuă cu mine ajungând cu jumătate de oră înainte la sediul firmei. Am stat în faţa clădirii, am fumat, m-am jucat pe telefon, pentru că ştiam că frumos şi logic este să ajungi cu 5 min înainte, nu cu 30. La ora 5 fără 10 urc entuziasmată, fredonând o melodie veselă, în liftul magic. Apăs parca mânată de o forţă nevăzută (cine a văzut o inerţie vreodată să mă contacteze)la etajul 3. Şi urc... Mă uitam în oglindă mândră de look-ul meu business-cute şi continuam să fredonez. Ajung în faţa uşii, respir adânc şi intru. Încă odată simt că trebuie să menţionez ca eu chiar îmi doream jobul. Dar cum uneori efectiv Universul complotează împotriva fiecăruia dintre noi, găsesc în spatele uşii o cameră foarte puţin diferită de ceea ce îmi aminteam, lipseau nişte scaune de pe hol, iar secretara era acum brunetă. "Poate renovează" şi "Poate s-a vopsit". Mă invită într-o cameră de conferinţe, să-i spunem, unde aştept cam 5 minute. Îmi aduce un pahar cu apă, îşi cere scuze că nu l-a adus mai devreme şi pleacă. Simpatică tipa. Apoi vine managerul (sau aşa credeam eu) un bărbat la vreo 40-şi-un-pic de ani, zâmbitor, optimist, plăcut. Îşi cere scuze că secretara lui mi-a pierdut CV-ul şi începem să vorbim. Descopăr un om interesant, care are încredere în cei din jur, sincer şi extrem de amabil. După o scută confuzie în care mă întreabă "Pnetru ce post ai aplicat?", "Pentru Junior Project Manager". "Aaa, păi noi momentan avem disponibil un pot de Evaluator de programe bancare". "Oh, shap" (asta doar în capul meu). Încerc să ma ţin bine şi mă gândesc... "Eh, au angajat pe altcineva, acum măcar să intru în firmă şi o sa avansez io cumva". Dar soarta face să încep să mă joc cu cartea de vizită. Era roşie, în condiţiile în care firma pe care mi-o aminteam eu, era ceva cu albastru. Mă uit mai bine şi observ: alt logo, alt nume al firmei. ERAM LA INTERVIUL GREŞIT! Am încercat să nu mă pierd cu firea şi să mă prefac că totul e în regulă, am ajuns la final, era 17:30, întarziasem jumătate de oră la interviul meu mult visat. Aveam 10 apeluri nepreluate de la HRistul lor. Eram în bucluc. Imediat cum i-am zis "angajatorului" că o să mă găndesec la propunere şi o să îl sun peste o zi, pentru că mă plăcuse şi îmi oferise jobul, am zbughit-o pe uşă. Nici nu ştiu cum am coborât scările dintre cele două etaje, dar am intrat în pragul unei crize nervoase. Radeam isteric şi îmi venea să mă-mpuşc. Mi-am cerut scuze de la HRist şi am încercat să îi explic situaţia. Nu ştiu cât a înţeles, dar a fost îndeajuns de amabil încât să mă acopere şi să nu mă dea în gât că am întârziat. Intru la interviu...
Nu ştiu cât de bine ar fi să dau detaliile astea acum, mai ales că încă nu am primit răspunsul de la ei, deşi ştiu sigur că va fi negativ. Oricum, voi povesti şi ce s-a întampalt acolo, dar abia după ce primesc mailul de respingere. Dacă mai am o şansă de 1% să mă angajeze, nu vreau să o ucid.

În altă ordine de idei, de ce toţi în Silver Church dansează de parcă au atac cerebral?

pace vouă\/

Titlu.

Într-una din zilele în care întrebarea "Ce-ai bă, ţi-a murit pisica?" are ceva sens, trebuie să mă delectez cu un post. Şi cum inspiraţia îmi joacă feste de ceva vreme, o să abordez un subiect dintr-un serial. Ce ne face să fim bucureşteni? Sau mai exact ce trebuie să fi făcut cel puţin odată ca să te poţi numi în toată puterea cuvântului "bucureştean". Lista va suferi modificări pe măsură ce voi avansa în elaborarea paradigmelor.

1. Să fi injurat cel puţin odată în trafic (şofer sau pieton, n-are importanţă).
2. Să-ţi fi fost furat telefonul mobil într-un mijloc de transport în comun.
3. Să fi pierdut metroul/autobuzul atunci când te grăbeai la un interviu/seminar important.
4. Să fi ieşit într-o seară de vineri, vara, la o terasă pe Lipscani, atunci când forfota este la cotele ei maxime.
5. Să fi intrat într-un Toi-Toi (Eco-Toilet) într-un moment de maximă disperare.
6. Să fi fost la un concert important, indiferent dacă e rock, hip-hop, house sau altă naţie muzicală.
7. Să îţi fi luat un taximetrist minim 25 de lei pe o cursă de 12.

Pentru amuzament puteţi citi şi acest articol, nu durează mai mult de 10 minute, parol!

În speranţa că zilele următoare vor aduce cât mai puţină ploaie şi multă inspiraţie, vă urez

pace vouă\/