Despre cocalari şi alte specimene

Sunt fată. Asta spune multe despre mine. De la caracteristici psihologice, până la calităţi intelectuale şi fizice. Se spune despre femei că vorbesc prea mult, că nu conduc extraordinar, că sunt mai slabe la matematică decăt un bărbat, că sunt cicălitoare sau un alt cuvânt care începe tot cu c, dar pe care nu îl pot spune pe post. Totuşi m-am cam săturat să fiu distribuită sau să asist atunci când o prietenă este dintribuită într-un film porno imaginar al unui cocalar care crede că este atrăgător.

Am ieşit recent de la facultate şi mi-am îndreptat paşii spre frumosul Cişmigiu. Unde ce să vezi? Un mârlan îi arăta abilităţile sale de a efectua dansul împerechierii, unei fete care cred că avea o grămadă de alte lucruri mai bune de făcut decât să fie atentă la acel specimen. După observaţiile mele, era tipul de cocalar "pe trend". Adică, avea blugi nu foarte înzorzonaţi, tricou cu Harmani scris undeva mic, nu chiar la vedere, adidaşi normali, nu argintii cu cioc sau altceva. După ce l-am recunoscut? Evident, după ochelarii tip două dreptunghiuri aerodinamice cu reflexie gen oglindă. Asta pe lângă remarcele de un prost gust veritabil. A încercat timp de 5-6 minute să comunice cu domnişoara, dar nu cred că ea vorbeşte limba mârlănească, aşa că nu s-au înţeles foarte bine. A cam fost pe principiul Jderu': "Am vorbit engleza de mă dureau mânile." Aşa şi cocalarul meu, a vorbit mârlăneasca până a rămas fără cuvinte, că probabil aş putea scrie şi eu cam în 2-3 ore maxim, un dicţionar al cocalarilor care ar cuprinde cu siguranţă: parai, coco, fă, jmecher, jmen ş.a.m.d. Eh, pot să spun cu certitudine că mârlănaşul meu nu avea bani nici cât să meargă la eco-toilet. În schimb s-a enervat foarte tare atunci când a invitat-o pe fata în cauză într-un tur al Europei, sau mai exact "Hai, fată, să te duc prin Heuropa, să vezi şi tu Parisu'!", iar ea a părut total indiferentă la încercările lui de a-i capta atenţia. Şi atunci a devenit destul de violent. De ce sunt maneliştii violenţi? Motive sunt destule, dar cred că principalul este reprezentat de o slabă gestionare a propriilor sentimente. Mie imi trebuie cel puţin un minut pentru a-mi da seama dacă este sau nu cazul să mă enervez, unui manelist nu îi va lua mai mult de zece secunde să explodeze, indiferent dacă are dreptate sau nu. Pardon, fie vorba între noi, un manelist nu are NICIODATĂ dreptate. În majoritatea cazurilor nu are motive să devină violent, dar dacă mie îmi trebuie maxim 3-4 minute să mă calmez, unui manelist îi va lua cu siguranţă de la 15 minute în sus. În tot acest timp, va înjura încontinuu fără să se repete, lucru care poate părea fascinant la prima vedere. Deci problema înjurăturilor este una complexă: se contorizează la calităţi (un vocabular extrem de vast), sau la defecte (un creier nedezvoltat)? Oricum, violenţa lor se explică şi sexual. În primul rând maneliştii sunt cu hormonii la purtător permanent, totuşi este şi destul de dificil să stai cu testosteronul acasă la cum se îmbracă piţipoancele în zilele noastre. Şi cum toţi masculii frustraţi din acest punct de vedere, sunt puşi pe scandal, e mai bine să îi ocolim indiferent de specie sau orientări muzicale (asta ca să nu spuneţi că am neapărat stereotipuri despre manelişti). Totuşi această agresivitate specifică lipsei de activitate de tip sexual nu reprezintă un lucru neapărat rău. Daca ne gândim că în orice specie masculii beta sunt măcelăriţi de masculii alfa, putem spera la o diminuare a numărului de manelişti în perioada de împerechere. Sau...nu.

Am deraiat puţin de la subiectul principal, dar ideea e că într-un final, cocalarul şi-a dat seama că bate la porţi închise şi a plecat legănat, refăcându-şi arsenalul de replici de tip SF.

Şi totul se termină cu el venind spre mine:
El: "Ce ţi-aş mai faceeee..."
La care eu: "Ce?"
El: "...?"
Şi s-a tirat. Probabil nu se aştepta la un feed-back. Concluzia ar fi că această tehnică de agăţat nu prea dă roade, contrar aşteptărilor voastre.

pace vouă\/

Un fel de “Paşte fericit!”

Anul acesta minunata zi în care mama mea a trecut prin chinuri groaznice pentru a-mi da viaţă, pică în a doua zi de Paşte. Am experienţă, având în vedere că ziua mea s-a mai intersectat în trecut cu Floriile, dar şi cu Paştele. Trecuseră chiar 1969 de ani de când Mântuitorul a înviat, atunci când ziua mea s-a intersectat cu această minunată sărbătoare, care mie personal nu mi-a adus decât ghinioane. Dar să revenim. Simţi o frustrare greu de descris atunci când te sună o rudă foarte apropiată şi îţi spune „Hristos a înviat!”, dar „La mulţi ani” nu. Bineînţeles, Hristos, o personalitate pe care nimeni nu a cunoscut-o şi de a cărei existenţă nu este nimeni sigur, este mai important decât mine, o muritoare de rând. De ce ar şti că este ziua mea, când Mântuitorul a întreprins activitatea de a se ridica din mormânt tot în acea zi? Totuşi mă întreb de ce Paştele pica în fiecare an într-o altă zi. E ca şi cum Iisus învie la întâmplare, în ce zi crede El că ar fi mai potrivit. Da, sunt convinsă că există o explicaţie biblică pentru asta, dar nu vreau să o caut acum.
Da, după cum v-aţi dat seama, îmi exercit dreptul la voinţă proprie şi sunt destul de sceptică în privinţa existenţei Dumnezeului. Mă refer la Dumnezeul acela, pictat în biserici, la care ne rugăm, care are dedicata o întreagă carte cu un scris infernal de mic, care ne iartă păcatele şi ne interzice să intrăm în Casa Sfântă atunci când banala menstruaţie ne dă bătăi de cap. Cred în cineva sau în ceva, mai puternic decât noi toţi, nu pot să trăiesc cu impresia că noi, oamenii, suntem cele mai puternice, mai deştepte şi mai cu moţ fiinţe existente în Univers. Totuşi îmi permit să contest existenţa cuiva al cărui Trup şi Sânge sunt din apă şi vin, care s-a născut dintr-o fecioară, care a hranit 5000 de oameni cu câteva bucăţi de pâine şi de peşte şi care a mers pe apă. Dacă am crede în ideea că Dumnezeu protejează oamenii buni, de ce Papa se uită în stânga şi în dreapta când traversează? Mi se pare absurd că teama, ipocrizia, remuşcările şi alte sentimente de genul ăsta determină oamenii să meargă la biserică, să dea 2-3 acatiste şi să aştepte cu fundul în mână ca Doamne-Doamne să le îndeplinească dorinţele. Adevărul e că este infinit mai simplu să te rogi să ţi se întâmple ceva, decât să munceşti, să lupţi pentru ce îţi doreşti. Da, cerem. Dar să fim serioşi, dacă e să ne gândim creştineşte, trebuie să fim şi recunoscători pentru ceea ce primim, totuşi cine îşi aduce aminte să mai şi mulţumească atunci când dorinţa îi este îndeplinită?
Mă pot lungi la infinit, până când ziua mea va mai pica de 66 de ori de Paşte, dar nu cred că ajută. Este pentru prima oară când imi expun undeva scris, părerea despre credinţă şi Dumnezeu şi cel mai probabil, cu asta mi-am ratat biletul spre Rai. Noi să fim sănătoşi.

pace vouă\/

p.s.: Dacă vă întrebaţi de ce am scris cu litere mari anumite cuvinte pe care în mod obişuit cineva care se consideră ateu, nu le-ar scrie aşa, este pentru că respect faptul că poate cineva care citeşte crede în El şi nu mi-am propus să jignesc pe nimeni, sau cel puţin nu astăzi.

Eu cand vreau sa vad un film bun...

...mai bine îmi pun pofta-n cui.
Nu citiţi dacă nu aţi văzut încă filmul "Eu când vreau să fluier, fluier", deoarece o să vă strice toată surpriza.
Am fost să vadă şi ochiul meu, lăudatul film "Eu când vreau sa fluier, fluier", regizat de Florin Şerban, despre care auzisem că a castigat Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin şi Premiul Alfred Bauer. Bun. Din nou am făcut greşeala de a pleca să văd acest film cu nişte aşteptări mult prea ridicate.
Copleşit de emoţii şi presat de timp, Silviu închide ochii… Libertatea, vântul, drumul, primul sarut. Din acest moment i se poate întampla orice.
Cam aşa suna sfârşitul sinopsisului pe care l-am citit înainte de a ieşi din casă. Drept urmare, mă aşteptam să văd ceva într-adevăr frumos. Libertatea s-a rezumat la cele 10 minute, cred, petrecute la cafea, în tăcere, împreună cu Ana, vântul... mă rog, era oricum acolo, nu e ceva spectaculos, vreun tsunami sau ceva similar. Drumul...? Spre ce? Spre încă 4 ani de pârnaie? Atunci da, este prezent. Primul sărut? Hm, i-aş spune oricum, dar în niciun caz sărut. Într-adevăr m-a emoţionat, să zicem, dovada de dragoste pe care i-o face fratelui mai mic şi jocul actoricesc prestat de tinerii din rolurile principale. Mi-a mai plăcut că prezintă realitatea din închisorile româneşti şi faptul că deţinuţi reali au făcut parte din distribuţie. Ideea filmului, aceea că Silviu se sacrifică pe sine pentru a-şi salva fratele mai mic de la un destin asemănător cu al lui, este una care te face să îţi doreşti să poţi face un lucru similar, însă aceasta este dusă puţin prea la extrem, seamănă cam multicel cu Ştirile de la ora 17:00. Sunt într-adevăr câteva scene chiar interesante, tensionate, care te ţin puţin cu sufletul la gură şi care te transpun în atmosfera filmului, însă sfarşitul este unul pe care nu l-am gustat. Ideea de a lăsa loc unui final "personalizat" în mintea spectatorilor este una în general bună. Acum a fost o alegere destul de neinspirată, aş spune eu. De asemenea, câteva (ca să fiu indulgentă) scene/idei prezente în film sunt duse cam prea în sfera SF-ului. Totuşi, am învăţat ceva bun în această minunată seară de martie: nişte expresii pe care nu o sa le reproduc acum, aici, dar care sunt într-adevăr hilare.

pace vouă\/

O_o (part II)

Din categoria "oameni pe care nu îi înţeleg (şi nici nu aş vrea)", o să vedem astăzi nişte domnişoare/doamne/creaturi cu preocupări cel puţin ciudate.

Dacă m-aş uita doar la faţa acestei domnişoare, aş crede că este una ca oricare alta. Dar nooo, nici vorbă! Păr blonduţ, ochi albaştri, figură plăcută... De ce ai face aşa ceva cu trupul tău? Ăla de dinainte ce avea?


Această doamnă (nu pot să rănesc "regnul" domnişoarelor chiar în aşa hal) pare tare mulţumită de condiţia ei fizică. Oricum, o ajută şi faţa în încercarea ei de a arăta ca un bărbat.



Această creatură (deja nu mai pot să jignesc nici doamnele) dă un alt sens cuvântului "corpolentă". Femeie, când ai observat că circumferinţa picioarelor tale este de 1 metru şi a brandului de 60 de cm, nu ţi s-a părut puţin dubios? Nu mai zic nimic de slipii ăia care arată efectiv sinistru.



Oare asta au înţeles femeile prin emancipare? Să stea la sală mai mult decat dorm, să bage proteine şi cu stanga şi cu dreapta şi să se asigure că dacă pocnesc un bărbat, îl fac KO? (Da, ştiu şi eu că muşchii nu înseamnă neapărat că aceste doamne au şi o forţă de minotaur.) Bineînţeles, nu vreau să spun că este rău să faci mişcare. Dar decât să arăt ca aceste fiinţe, prefer să fiu aşa de grasă încât atunci cand mă duc la cinema să mă aşez lânga toţi ceilalţi spectatori. Prefer greutatea acestor doamne în grăsime şi nu în muşchi. De ce să alegi de bunăvoie şi nesilită de nimeni să te apuci de un sport care mai apoi te face să arăţi grotesc? Chiar mă intreb ce-o fi fost în capul primei femei care şi-a pus întrebarea: "Ce ar fi să mă apuc de un sport care mă face să arăt ca Sylvester Stallone în zilele lui proaste? ", sau "Ce-ar fi dacă m-aş apuca de aruncarea cu ciocanul?". Femeie, ai 100 de kg, îţi injectezi hormoni cu pâlnia şi faci orice bărbat întreg la cap să întoarcă privirea din direcţia ta, în direcţia oricui, chiar şi a altui bărbat! Crezi că există vreun bărbat pe lume care şi-a pus în gând ceva de genul "Dacă nu ai minim 45 de cm în brand atunci chiar nu cred că are rost să ne mai vedem, pentru că avem nimic în comun..."? Oare le spune cineva vreodată acestor doamne, că sunt frumoase? De fapt, are cineva curaj? Că proaste nu sunt neapărat, iar dacă eu aş arăta aşa şi mi-ar spune careva că sunt frumoasă, cred că m-aş cam prinde că face mişto, şi l-aş pocni pe glumeţ.

pace vouă\/

Some kind of cloaking device.

Am fost la film, la vestitul şi mult-aşteptatul "Alice în Ţara Minunilor". Aşa că acum o să delirez şi va rezulta un post care se va termina cu "sau poate că e ceva in neregulă cu mine".

Se ia o poveste bunicică, se ecranizează folosindu-se efecte speciale super şmen, actori buni (ma refer aici la Johnny Depp) şi/sau cunoscuţi, se amestecă cu o lingură de lemn cu ideile morbide ale lui Tim Burton şi rezultă 109 minute din care nu am înţeles mai nimic. Să incepem cu începutul. Afi Palace- o monstruozitate de mall, dupa cum ştiţi. Imax... un fel de pom lăudat. Subtitrarea era 2D, nu prea se putea citi, noroc cu aştia de au băgat engleza obligatoriu în (unele) şcoli, iar un tip, săracu', citea de pe o foaie nişte instrucţiuni sau ceva de genul ăsta, că e greu să le înregistrezi şi să pui caseta înainte de fiecare film. Sau măcar să angajeze pe cineva cu dicţie şi mai mult de 4 clase. Dar măcar am aflat că pe ecranul de la Imax încap 17 elefanţi! Acum, dacă n-am ce face cu vreo 17 elefănţei, ştiu sigur unde le găsesc un loc. Ce treabă are Alice în Ţara Minunilor cu China şi cu dinţosul ala de o cere de nevastă, jur că încă nu mi-am dat seama. Bonus, nişte copii pe scaunele din spate. Copii care spuneau cu 5 secunde înainte să fie o scenă, "Şi acum o să...", care se minunau de fiecare chestie şi cel mai important, care crănţăneau floricele. Pe principiul "La pomul lăudat să nu te duci cu sacul", eu m-am hotărât să mă duc la filme cu ideea preconcepută că sunt proaste. Dacă se adevereşte, nu-i bai, dacă nu, măcar sunt surprinsă. Astfel nu o să transform fiecare incursiune la cinema într-un supliciu cu gust de floricele şi miros de nachos. Cotez filmul ăsta cam la fel ca pe "Doctorul Parnassus se hotărăşte să nu mai fumeze iarbă" sau ceva de genul ăsta. Două filme la fel de bune. Şi încă n-am văzut "Avatar"!

Sau poate că e ceva in neregulă cu mine.

pace vouă\/