Science or faith

După ce m-am uitat la ultimul episod din House am picat iar pe gânduri. Cum subiectele principale au fost știința vs. credința și dacă visele înseamnă sau nu ceva, evident că am rămas puțin fixată pe asta. Mai mult pe partea cu știința și credința. Cum, necum, am ajuns să mă gândesc la iubire și din una în alta am ajuns la întrebarea evidentă: este iubirea bazată pe știință sau pe ceva irațional?

Am văzut într-un documentar că într-adevăr nu suntem atrași sexual de mirosul uneori persoane care ne este rudă de gradul I (în lipsa unor informații că acel miros este al unei persoane înrudite, evident). Practic e 1-0 pentru știință. Deeeci, hai să explicăm iubirea într-un mod prozaic.

După o răsfoire atentă (mda, oximoron, STFU) a paginilor virtuale, am care sunt substanțele implicate în (sau vinovate de) procesul de atracție/iubire/atașament:

Dopamina - un stimulent natural ce te duce direct la extaz, crește capacitatea de concentrare și  motivația. Este asociată cu sentimentul de superioritate, dar și cu teama, anxietatea și cu dependența. Surprinzător sau nu, nivelul ei atinge cote amețitoare și la consumul de nicotină, alcool, morfină sau cocaină.

Feniletilamina - o amfetamină naturală, drogul care-ți dă energia să stai o noapte întreagă la discuții despre univers, destin și câte pisici să adoptați. Practic, te face să ai impresia că ești în cer, în mijlocul unui foc de artificii.

Adrenalina - zice-se că ar avea un rol important în ceea ce numesc unii dragoste la prima vedere.

Norepinefrina - substanță care determină starea aia euforică pe care o avem când suntem lângă persoana care ne atrage. Asta se traduce în palme umede, genunchi care tremură, fluturași în stomac și inimă care tresare și te face să-ți ferești privirea.

Vasopresina - e asociată și cu relațiile monogame de lungă durată, deci e bun de pus în cafeaua de dimineață pe post de îndulcitor.


Oxitocina - generată în timpul orgasmului e responsabilă și cu sentimentul de atașament pe termen lung (întâmplător există o legătură între orgasme și atașament pe termen lung, didn't see that cumming). Vocea persoanei iubite, modul său de a privi și chiar fanteziile sexuale duc la producerea acestei substanțe.

Oxitocina și vasopresina intervin cu calea dopaminei si norepinefrinei, asta fiind o explicație superficială a faptului că, uneori, pasiunea scade invers proporțional cu atașamentul.


Endorfinele -  secretate în timpul contactului sexual, dar și a celui fizic. Practic, asta înseamnă că doi oameni care sunt împreună de mai mult timp vor rămâne așa deoarece endorfinele dau dependență. Unii oameni nu pot menține relații de lungă durată deoarece creierul lor preferă stimularea produsă de creșterea nivelului de amfetamine care creează efectul de calmare a endorfinelor - aceștia sunt surferii emoționali.

Și de aici încolo devine 132842189437-0 pentru știință.

Deci sunt două posibilități: ori e scris în atomii noștri când, cum și cât să ne iubim ori iubirea e scrisă-n stele și e pur și simplu oarbă, surdă și extrem de proastă.

Într-un fel, e trist să cred că iubirea e numai știință, căci așa îmi prepar un cocktail de alcool, droguri și ciocolată și nu-mi mai trebuie nimic, niciodată. Funcționează o perioadă, dar după aia simți nevoia să fii atins, îmbrățișat, mângâiat de o ființă umană, nu de niște substanțe care-ți acaparează și ultimul neuron capabil să discearnă. Cred că pentru mine s-ar potrivi mai bine orice explicație care rimează cu irațional și inexplicabil, contrar încăpățânării mele de a nu susține religia în lupta cu știința. Atracția e un lucru pe care, oricât mi-aș dori, nu pot să îl asociez cu știința. Știu că suntem cu toții doar o serie de reacții chimice, dar mi-aș da cu tesla-n c****e dacă aș susține că iubirea=știință, ar însemna că toate lucrurile pe care le-am scris, spus sau gândit vreodată sunt degeaba.

La mine atașamentul, poate chiar iubirea, se bazează în mare parte pe ascultare. În primul rând, am atâtea prostii de spus, că în zilele bune și eu mă minunez de ce-mi trece prin tărtăcuță. Dar dacă mă asculți de parcă nu aberez, de parcă tot ceea ce spun are sens, de parcă nimic nu e mai important, atunci sigur o să fiu fericită. La fel cum activitatea mea preferată este să ascult, să înțeleg și să rumeg ce au ceilalți de spus, să stau 3 ore și să ascult o poveste în jurul unui subiect care peste 2 zile o să fie o prostie, dar azi e cel mai important lucru pentru personajul principal. Și... de ce să mint, mi-e dor de asta.

pace vouă\/

Azi...nu

Grasu XXl, un mare filosof contemporan care a adus în discuție problematica drogurilor, odată cu lansarea melodiei Lala song, a zis odată ceva deștept: azi nu.

Când a fost ultima oară când v-a stat inima în loc, când ”it literally skipped a beat”? Nu vă amintiți? Well, ar trebui să o faceți și să țineți minte momentul ăla. Să îl transformați într-un element de raportare la realitate. Vorbeasc prea ”din cărți”? Pff, e simplu. Amintiți-vă momentul ăla în care nu mai știați dacă respirați sau nu, vi se înfundaseră urechile și vi se oprise sângele în vene. Ați ajuns acolo? Acum gândiți-vă: prietenul nu a răspuns la telefon de 6 ore, prietena a întârziat la programarea la coafor, șeful v-a făcut o observație. Bun. Acum comparați momentul ăsta cu momentul ăla critic, în care pentru 2 secunde, lumea s-a schimbat. Așa-i că vă simțiți penibil? Că ați pus accent pe un moment de rahat, cînd sunt atâtea lucruri cu adevărat scary și depressing? Și-am mai zis asta, am mai scris un post kilometric pe aceeași tema și degeaba, nici eu nu respect principiul ăsta atât de des pe cât ar trebui. Dar vin momente în care îl respect fără să vreau. Așa că lucrurile stau cam așa: ți-a înghețaț sangele în vene când ai aflat ceva? Ai pațit ceva care te-a făcut efectiv sa simți că ai picioarele din gumă? Nu? Atunci... mai bine taci. Că s-ar putea să existe cineva acolo, mai deștept, mai cinic sau mai realist care să te facă de c***t când tu o să scoți pe gură cuvinte fără sens despre vreo întâmplare banală ce te-a măcinat.

Da, știu, realitatea e subiectivă, toți acordăm importanță lucrurilor în mod diferit. Pai atunci îmi rezerv dreptul să judec prin prisma a ceea ce e important pentru mine. Și în momentul de față aș zice că... lista tocmai s-a scurtat. Nu, acum nu cert pe nimeni, nu judec și nu dau cu paru'. Încerc să analizez, să supra-analizez și să mă concentrez pe nimicuri, cum ar fi scrierea acestui post fără valoare și emiterea de principii pe care nu le respect nici eu. Și după ce vă faceți o listă de momente pe care n-ați vrea să le retrăiți, și vedeți ce ați învățat din ele, cum v-au ajutat în dezvoltarea voastră, atunci să veniți să-mi spuneți că Domnu' cu domiciliul în cer are un plan măreț pentru noi toți.

Welcome to reality. Have a nice stay.

pace vouă\/

Planuri, Facebook și altele

O întrebare foarte des auzită, în special începând cu luna octombrie (?) este ”Ce planuri ai de Revelion?”. Nu judec,nu dau cu pietre, îmi exprim doar o părere. Care e plăcerea în a avea 1000 de planuri, în a ști cu exactitate ce vei face peste 5 minute sau peste 3 ore? E bine să ai ceva planificat, mai ales dacă e o excursie importantă, dar... Revelionul e doar o seară, după care se schimbă anul și luna etc. Care e importanța lui, care e utilitatea unei petreceri planificate? Doar ca să ai încă un motiv să fii dezamagit că lucrurile nu ies nicodată cum vrei? Că te strângi cu prietenii tăi, beți ceva, dansați, încercați să mimați o mare iubire când de fapt e o mațocărie, se face 12 noaptea, ciocniți un pahar de vin spumant și cam aia e tot.

Nu ma înțelegeți greșit, nu sunt Grinch, îmi plac petrecerile cu tot ce presupun ele, dar sincer, m-am cam sictirit de treaba asta cu Revu'. În ultimii ani am petrecut acestă minunată și unică seară fără niște pregătiri foarte îndelungate, și să zicem că a ieșit ok, de ce aș vrea să încep acum prin a mă gândi la asta cu 2 luni înainte? Oricum eu cred că, cu cât sunt mai multe persoane la o petrecere cu atât probabilitatea să iasă cu ceartă și țipete crește vertiginos. Or maybe I am Grinch.

Facebook, altă invenție eșuată imho. Scopul lui e să ajute oamenii în procesul de socializare. Nimic greșit. Eu sunt un mare fan al ideii de postare de poze pe FB, mai ales că am văzut de multe ori fotografii extrem de frumoase pe paginile altora. Așa mai apuc să văd și eu o țară frumoasă, un peisaj de munte interesant sau poate o figură expresivă. Dar FB a devenit deja o modalitate de stalkuială extrem de deranjantă. Nu, mie nu mi s-a întâmplat încă nimic, dar ideea de a da tag în anumite poze e destul de creepy, ar trebui ca tag-ul să poată fi dat numai de posesorul contului pentru că... poate eu lucrez și nu vreau că șefii mei să studieze atenți ultima incursiune în Silver Church șau ultima excursie în Sibiu. Știu că există optiunea de a îți scoate tag-ul, dar uneori poate fi prea târziu.

Cât m-am adăpostit în Corbu, deși am crezut că viața este puțin mai goală fără internet, pe cuvântul meu că a fost extraordinar. Toate orele pe care le petrecem pe FB erau înlocuite de plimbări, de citit, de uitat la filme (de pe stick), de discuții și jocuri de cărți sau pur și simplu de gândit la câte și mai câte. Nu mai eram la curent cu bârfele locale și mondiale, nu mai aveam acces la conturile altora, nu mai vedeam cu ce își ocupă restul populației timpul, puteam foarte bine să aflu asta de la telefon dacă era cazul. Pe scurt, a fost, din acest punct de vedere, o perioadă extrem de fericită din existența mea. Nu, internetul nu este o parte chiar așa importantă a vieții noastre. There is life offline. Și sună ipocrit, mai ales că blogul ăsta nu ar exista dacă nu ar fi internetul. Concluzia este că ar trebui folosit cu cap, doar știm că excesul de sare, zahăr și grăsimi trebuie evitat. Cred că internetul face mai rău decât zaharul.

Norocul meu că s-a inventat optiunea ”Unfollow post”.

Și în altă ordine de idei, eL.O.eL. People are stupid. Ete așa am atins și subiectul ”altele” din titlu. So much for our happy ending ca să parafrazez un important pion de pe scena muzicală din timpul adolescenței mele. Avril Lavigne adică.

pace vouă\/

p.s.: Iar am scris un post kilometric. :|

Mall Cultural 1.0

Urăsc iarna. Nu simt că trebuie să susțin această afirmație cu niște argumente pentru ca...fuck it, e blogul meu și pot să scriu ce vreau. Totuși o să dau 3 motive.

1. E frig, deci îți trebuie mult mai mulți bani ca să ieși, pentru că nu te mai poți plimba aiurea pe străzi în căutare de subiecți de observat și bănci de ocupat în parc.
2. Nu mai sunt frunze în copaci, atmosfera e borderline psychotic, acum e înnorat, peste 5 minute se înseninează și peste alte 5 începe să plouă mărunt și enervant.
3. Nu e lumină și chestia asta pe mine mă deprimă teribil, mă seacă de energie și de dorința de a ieși din casă, de a socializa sau - dammnit, de a zâmbi!

În toată nebunia asta numită ”octombrie” am încercat să rămân pe linia de plutire și să nu mă las absorbită de vremea teribilă. Lipsa timpului e iarăși o problemă stringentă, nu numai a mea, ci aparent a tuturor. Tocmai de-aia mi-a venit o idee, zic eu, bună: să existe un fel de mall, dar în care fetele pe tocuri și cu gecuță de blăniță să fie înlocuite cu gagici deștepte, dornice de a depăși natura feminină caracterizată de dorința de a cumpăra orice pentru a compensa anumite complexe sau, și mai rău, pentru a depăși o perioadă despresivă din existență (vinovată, și eu sunt an impulsive shopper). Bărbații cu ceafă lată și portofel care trage la cântar să dispară, în locul lor să fie băieți interesați de artă, de cărți și toate cele, iar magazinele să dispară complet. În locul lor, la subsol să fie o expoziție de fotografie, la parter o librărie care îți dă posibilitatea să răsfoiești liniștit tot ce îți trece prin cap, la etajul 1 un vernisaj, iar la ultimul, evident, cafenele cu ceai cald, gustos, de vanilie și fructe, locuri unde poți mânca un croissant cald sau o clătită suculentă. Nu poate lipsi cinematograful, dar filmele care rulează nu sunt block-bustere la modă, ci documentare pe diferite teme sau filme din categoria "oldies but goldies". Evident, o să existe și o sală perfectă pentru piese de teatru sau concerte de muzică clasică (da, este o cacofonie acceptată din câte știu).


Cu mulțumirile de rigoare pentru completarea unei idei absolut magnifice, în speranța că nu ați adormit de plictiseală și că ați da o tură, măcar să vedeți ce se învârte prin mallul meu, vă urez ca întotdeauna,

pace vouă\/

Esti no lifer?

Stai acasă toata ziua şi nu ai dizabilităţi care te împiedică să ieşi?

Eşti jobless pentru că alegi să fii aşa?

Ai un cont de Facebook pe care postezi de mai mult de 2-3 ori pe zi şi te lansezi în discuţii de minim 20 de commenturi la un link? (linkurile foarte amzuante sau scăpările ocazionale nu se pun)

Preferi să vezi ce mai e pe wall decât să te duci să te uşurezi?
Mâna ta a luat forma joystikului de la PS4/Wii?

Ai încercat deja cel puţin odată să traduci "joystick" prin "baţul-fericirii"?


Nici nu cred că trebuie să mai precizez că dacă ai răspuns cu "da" la cel puţin o întrebare dintre cele de mai sus... bad news, man!

Şi acum, pentru că mereu încerc să vad ce altceva s-a mai scris despre subiectul pe care l-am abordat în post, va las în compania unui "wanna-be-no-lifer". Nu credeam că poţi face din "a nu avea viaţă socială whatsoever" un ţel. Still...

~How do I become a no-lifer with no job and no social life?

So today I have decided I hate people and I do not want to work, I want to be housed by the government and live the rest of my life alone playing video games, watching films, etc.

Where do I start?

Any advice is GREATLY appreciated

Thanks!


Trace
Best Answer - Chosen by Voters
First off - Great question! I mean that.

The first step is to become a Democrat. But the question kind of tells us you already are. Second thing to do is go get some of the free money O'bama's giving away - it's everywhere. And don't worry about anybody but yourself and forget about the future. I forgot you are already a democrat - sorry. With the grants you get for education, buy a bag of green stuff and roll-up. OK, now you are ready to be a liberal for the rest of your life. Always expect the government to do everything for you - you should not have to do anything because you decided you did not want to - good enough.

Now go out and find like minded people that are not in jail yet. Stike off, and start your own settlement where nobody got to do nothing they don't want to. Try to take as many worthless entitled people with you as you can find. Don't worry about getting lost because we will find You!

Send me a postcard after you all starve. It would be a nice touch.
Report Abuse


Other Answers

clogher
Lots of my white neighbors have got themselves a crooked doctor and lawyer who get them declared disabled, and they get an income after proving they're sick or crazy. It's a way of life in the states that vote Republican, for some reason. You can probably find lawyers' commercials while you're watching Jerry Springer or Maury Povich.



the best in the west
I think this question is fake but if you hate people you could just get a job that doesn't involve people. Also, how do you plan to get the government to pay for your life? Because if that's true I will just drop out of school and join you on this free government thing.



Funny Liberal lol.
I'm warning you. Unless you have a real generous family living on food stamps and government dole isn't as fun as it sounds. A lot of Top Ramen and mustard bread. Forget about the video games you're lucky if you have enough to eat.



hyfi
Self Employment man. You can start there, then get injured, let your own insurance cover it, and you'll be good to go!~


pace vouă\m/

Procrastination is the art of keeping up with yesterday.

Meh, iubesc sesiunea. Ştiu că sună tocilăresc, dar îmi dă senzaţia că fac şi eu ceva folositor, având în vedere că jobul visurilor mele se lasă aşteptat. Însă uneori, ca şi azi de exemplu, am chef să stau. Efectiv să stau şi să nu fac nimic.
Să nu deschid o carte sau un .docx, să nu mă stresez că mai am 3 proiecte de făcut şi 2 examene de dat/luat.
Să stau degeaba.
Să răsfoiesc o enciclopedie plină cu informaţii care azi mi se par mai interesante decât de obicei.
Să ascult "Akcent-Suflet pereche" şi să îmi aduc aminte cum e să ai 15 ani.
Să mă plimb aiurea prin oraş, fără o ţintă anume, păşind pe ritmul muzicii din căşti, uitându-mă pe furiş la oameni frumoşi şi la bătrânei simpatici.
Să merg în Club A fără să mă deranjeze aglomeraţia sau cei câţiva cocalari care au greşit destinaţia şi să dansez 7 ore fără oprire, pe melodiile pe care le-am mai ascultat de un milion de ori şi să mă gândesc la fix aceleaşi lucruri de fiecare dată.
Să trec cu emoţie prin faţa Doxului, sperând că peste gard se află masa la care am stat ani la rând şi prietenii cu care am jucat Renţuri şi Whisturi.
Să mă urc în trenul spre Mangalia de la 6 dimineaţa şi să merg în Vamă, să sărbătoresc terminarea bacului, sfârşitul sesiunii, licenţa sau pur şi simplu faptul că a venit vara.
Să stau cu o cafea rece în mână, uitându-mă la O.C. şi visând la cum ar fi să stau in California şi să stiu să fac surf.
Să recitesc pentru a treia oară "Adam şi Eva" şi să îmi imaginez fiecare scenă, fiecare fior şi fiecare poveste.
Să fumez ultima ţigară din pachet, cu gândul la ziua de mâine, când voi merge pe Motoare să beau o bere trezită cu apă şi să filozofez despre lumea asta mare.

Dar...

Mai am încă examene de dat şi de luat, trenul spre Mangalia nu mai are acelaşi farmec, Doxul e acum plin cu necunoscuţi şi n-o să stau niciodată în California.

Dea, du-te la treabă. Maine examen, apoi câteva ore petrecute în locul pe care-l iubeşti cel mai mult, apoi concert E.M.I.L. Focus, woman!

pace vouă \/

Freaky Tuesday sau "Cum se ratează un interviu pentru un post pe care ţi-l doreşti"

Totul a început acum aproximativ două săptămâni, cand am fost sunată să merg la interviu pentru postul de Junior Project Manager într-o agenţie de consultanţă în comunicare integrată. "I was so happy I could shit rainbows", ca sa citez un clasic (o clasică, de fapt) în viaţă.
Am fost la două interviuri unde m-am simţit foarte bine, deja mă vedeam angajată acolo, venind dimineaţa cu o cafea în mână şi cu planuri pentru campanie în cap.
Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la interviu, evident că am facut-o lată. Înainte de toate trebuie să menţionez că, atunci când am vorbit la telefon despre primul interviu şi am notat adresa, etajul unde se afla sediul l-am trecut pe foaie ca fiind 3. Când am ajuns acolo şi am urcat cu liftul, la etajul 3 era sediul altei firme, astfel că am coborât la 2, unde de fapt era locul pe care îl cautam. Când am ajuns la al doilea interviu, creierul meu refuza să accepte că eu trebuie să urc la 2, aşa că tot la 3 am urcat şi am coborât frumuşel un etaj pe scări.

Şi vine ziua frumoasă de marţi, începută cu o cafea şi cu 4 ore petrecute la sala de lectură şi continuă cu mine ajungând cu jumătate de oră înainte la sediul firmei. Am stat în faţa clădirii, am fumat, m-am jucat pe telefon, pentru că ştiam că frumos şi logic este să ajungi cu 5 min înainte, nu cu 30. La ora 5 fără 10 urc entuziasmată, fredonând o melodie veselă, în liftul magic. Apăs parca mânată de o forţă nevăzută (cine a văzut o inerţie vreodată să mă contacteze)la etajul 3. Şi urc... Mă uitam în oglindă mândră de look-ul meu business-cute şi continuam să fredonez. Ajung în faţa uşii, respir adânc şi intru. Încă odată simt că trebuie să menţionez ca eu chiar îmi doream jobul. Dar cum uneori efectiv Universul complotează împotriva fiecăruia dintre noi, găsesc în spatele uşii o cameră foarte puţin diferită de ceea ce îmi aminteam, lipseau nişte scaune de pe hol, iar secretara era acum brunetă. "Poate renovează" şi "Poate s-a vopsit". Mă invită într-o cameră de conferinţe, să-i spunem, unde aştept cam 5 minute. Îmi aduce un pahar cu apă, îşi cere scuze că nu l-a adus mai devreme şi pleacă. Simpatică tipa. Apoi vine managerul (sau aşa credeam eu) un bărbat la vreo 40-şi-un-pic de ani, zâmbitor, optimist, plăcut. Îşi cere scuze că secretara lui mi-a pierdut CV-ul şi începem să vorbim. Descopăr un om interesant, care are încredere în cei din jur, sincer şi extrem de amabil. După o scută confuzie în care mă întreabă "Pnetru ce post ai aplicat?", "Pentru Junior Project Manager". "Aaa, păi noi momentan avem disponibil un pot de Evaluator de programe bancare". "Oh, shap" (asta doar în capul meu). Încerc să ma ţin bine şi mă gândesc... "Eh, au angajat pe altcineva, acum măcar să intru în firmă şi o sa avansez io cumva". Dar soarta face să încep să mă joc cu cartea de vizită. Era roşie, în condiţiile în care firma pe care mi-o aminteam eu, era ceva cu albastru. Mă uit mai bine şi observ: alt logo, alt nume al firmei. ERAM LA INTERVIUL GREŞIT! Am încercat să nu mă pierd cu firea şi să mă prefac că totul e în regulă, am ajuns la final, era 17:30, întarziasem jumătate de oră la interviul meu mult visat. Aveam 10 apeluri nepreluate de la HRistul lor. Eram în bucluc. Imediat cum i-am zis "angajatorului" că o să mă găndesec la propunere şi o să îl sun peste o zi, pentru că mă plăcuse şi îmi oferise jobul, am zbughit-o pe uşă. Nici nu ştiu cum am coborât scările dintre cele două etaje, dar am intrat în pragul unei crize nervoase. Radeam isteric şi îmi venea să mă-mpuşc. Mi-am cerut scuze de la HRist şi am încercat să îi explic situaţia. Nu ştiu cât a înţeles, dar a fost îndeajuns de amabil încât să mă acopere şi să nu mă dea în gât că am întârziat. Intru la interviu...
Nu ştiu cât de bine ar fi să dau detaliile astea acum, mai ales că încă nu am primit răspunsul de la ei, deşi ştiu sigur că va fi negativ. Oricum, voi povesti şi ce s-a întampalt acolo, dar abia după ce primesc mailul de respingere. Dacă mai am o şansă de 1% să mă angajeze, nu vreau să o ucid.

În altă ordine de idei, de ce toţi în Silver Church dansează de parcă au atac cerebral?

pace vouă\/

Conversaţii şi genuri.

Faptul că femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii este un mit.
Nişte domni cercetători au studiat acest lucru timp de vreo 4 ani pe un grup ţintă de 400 de studenţi. Rezultatele au arătat că femeile au vorbit, în medie, puţin peste 16 000 de cuvinte pe zi, nu cu mult mai mult decăt bărbaţii. În topul celor care au vorbit cel mai mult, cu 47 000 de cuvinte exprimate într-o singură zi, au fost trei bărbaţi.

Matthias Mehl, unul dintre cei ce au stat la baza studiului, prezintă scenariul potrivit căruia s-a ajuns la concepţia eronată că bărbaţii vorbesc mai puţin decât femeile, şi anume că bărbaţii vorbesc mai mult la muncă şi mai puţin acasă, iar femeile invers.

Deocamdată nu s-a facut o statistică destul de clară asupra subiectelor pe care preferă să le discute femeile şi bărbaţii. Totuşi s-a observat că femeile vorbesc mai mult despre relaţia de cuplu, iar partenerii lor abordează subiecte legate de sport şi evoluţiile tehnologice. Aşa să fie? Din observaţiile mele pot spune că este parţial adevărat. Am avut prieteni buni băieţi, aproape la fel de mulţi ca fete, astfel că pot face o comparaţie. Fetele vorbesc în cea mai mare parte a timpului despre haine şi relaţia de cuplu. Şi băieţii vorbesc despre haine, dar infinit mai puţin despre relaţia lor. Ăsta este, în viziunea mea, un lucru foarte bun! Chiar dacă sfaturile celorlalţi pot fi uneori de ajutor, cel mai bine e să iei deciziile în funcţie de părerea ta, nu să faci un poll în legatură cu relaţia.

Totuşi, eu vroiam sa spun altceva. Că am observat o chestie interesantă: când suntem mai tineri, sau cand suntem înconjuraţi de oameni pe care nu îi cunoaştem foarte bine, tindem să vorbim mai puţin despre noi şi mai mult despre alte subiecte, cel mai probabil pentru a descoperi puncte comune cu celălalt. Iar acum a venit acea vreme când cele mai importante lucruri au fost spuse şi respuse, întoarse pe toate părţile, despicate în paisprezece şi apoi în şaisprezece. Totuşi, mi-e dor de orele petrecute pe covor, pe iarbă sau pe vreo bancă jegărită din parc, ore în care dezbateam, alături de diverşi prieteni filosofi fără diplomă, probleme despre care crdeam că ni se întâmplă nouă pentru prima dată. Pălavrageala aia placută, nesfârşită, schimbul de impresii care n-aveau la bază o bibliografie de minim 25 de cărţi, ci doar simplul simţ comun şi inteligenţa nativă a fiecăruia, modul în care ne descopeream pe noi înşine de-a lungul conversaşiei, de toate astea îmi e cel mai tare dor.

Vă voi lăsa în compania unor statistici şi alte chestii interesante despre bărbaţi şi femei, căci mă duc să recuperez episoadele din serialele de săptămâna asta.

"In cazul barbatilor posibilitatea sinuciderii este de trei ori mai mare decat in cazul femeilor.
Calculatoarele barbatilor sunt cu 21% mai susceptibile contractarii unui virus decat calculatoarele femeilor.
Spre deosebire de barbati, al caror organism este compus din 61% apa, femeile au mai putina apa in organism (aproximativ 52%). Prin urmare, organismul unui barbat va fluidiza alcoolul mai repede decat organismul femeii chiar daca cei doi consuma aceeasi cantitate de alcool.
Femeile sunt mai predispuse orbirii decat barbatii cu 78%.
Comparativ cu femeile, exista o posibilitate de 2,7 mai mare ca un barbat sa fie implicat intr-un accident rutier.
Greutatatea medie a unui barbat este de 78 kilograme, cu 13 kilograme mai mult decat greutatea medie a femeii.
Barbatii sunt de patru ori mai predispusi decat femeile sa se imbolnaveasca din cauza fumatului.
Femeile acuza de trei ori mai des decat barbatii migrene si dureri de cap.
In lume, numarul persoanelor analfabete este estimat la 781 milioane. Dintre acestea, 64% sunt persoane de sex feminin.
In ciuda faptului ca 58% dintre persoanele care urmaresc stirile TV sunt femei, in doar 21% dintre cazuri subiectul stirilor este reprezentat de persoanele apartinand sexului frumos.
Femeile pot vorbi o perioada de timp mai indelungata decat barbatii si cu toate acestea sa oboseasca mai putin. Motivul? Corzile vocale ale femeilor sunt mai scurte decat ale barbatilor si prin urmare elibereaza mai putin aer atunci cand scot sunetele.
In ciuda a ceea ce se crede, barbatii se razgandesc de doua ori mai des decat femeile ( conform unui studiu condus de doctorul Karl F. Robinson de la Universitatea Northwester).
Cand un barbat cumpara flori are tendinta de a le alege pe cele de culoare rosie. Pe de alta parte, femeia este inclinata sa aleaga flori de culoare roz, albastru sau orice alta nuanta care se afla in campul sau vizual.
Mai multi barbati decat femei se imbolnavesc de cancer al creierului.
Numarul barbatilor suferind de diabet este mai mare decat al femeilor. Exista mai multe femei obeze decat barbati obezi. Barbatii consuma de 5 ori mai mult alcool sau substante nocive ce provoaca dependenta decat femeile.
In spitalele de boli mintale se afla mai multi barbati decat femei. Cu toate acestea, femeile sunt cele care inregistreaza un grad mai avansat al bolii mintale.
Sunt mai mult barbati in inchisori decat femei.
In intreaga lume, exista mai multe femei decat barbati care nu sunt angajate si mai multe femei decat barbati care lucreaza part-time. Sunt mai multe femei decat barbati ce detin o diploma universitara sau urmeaza cursurile unui colegiu sau facultati. Cu toate acestea, cei mai multi manageri sunt de sex masculin. 91% din asistentii medicali sunt femei, 98% din personalul care se ocupa cu educarea copiilor din gradinite si din invatamantul prescolar sunt femei, 92% din inginerii electronisti sunt barbati si 98% din piloti si inginerii de zbor sunt barbati.
Temperatura corpului masculin este mai ridicata decat a corpului feminin.
Barbatii vad mai bine decat femeile si sunt mai capabili decat acestea sa distinga literele mici, insa femeile au un auz mai bun.
Femeile clipesc de doua ori mai des decat barbatii."

pace vouă\/

Titlu.

Într-una din zilele în care întrebarea "Ce-ai bă, ţi-a murit pisica?" are ceva sens, trebuie să mă delectez cu un post. Şi cum inspiraţia îmi joacă feste de ceva vreme, o să abordez un subiect dintr-un serial. Ce ne face să fim bucureşteni? Sau mai exact ce trebuie să fi făcut cel puţin odată ca să te poţi numi în toată puterea cuvântului "bucureştean". Lista va suferi modificări pe măsură ce voi avansa în elaborarea paradigmelor.

1. Să fi injurat cel puţin odată în trafic (şofer sau pieton, n-are importanţă).
2. Să-ţi fi fost furat telefonul mobil într-un mijloc de transport în comun.
3. Să fi pierdut metroul/autobuzul atunci când te grăbeai la un interviu/seminar important.
4. Să fi ieşit într-o seară de vineri, vara, la o terasă pe Lipscani, atunci când forfota este la cotele ei maxime.
5. Să fi intrat într-un Toi-Toi (Eco-Toilet) într-un moment de maximă disperare.
6. Să fi fost la un concert important, indiferent dacă e rock, hip-hop, house sau altă naţie muzicală.
7. Să îţi fi luat un taximetrist minim 25 de lei pe o cursă de 12.

Pentru amuzament puteţi citi şi acest articol, nu durează mai mult de 10 minute, parol!

În speranţa că zilele următoare vor aduce cât mai puţină ploaie şi multă inspiraţie, vă urez

pace vouă\/

Despre noroc si femei.

Trebuie să încep prin a cere scuze celor 2-3 cititori fideli pentru postul ăsta deloc amuzant.

Niciodată n-am crezut despre mine că sunt norocoasă. Nici ghinionistă. Întotdeauna am mers pe principul că dacă vreau ceva, trebuie să muncesc, nu să aştept să pice din cer. Tocmai de-aia când aud expresia, "Am avut noroc!", îmi vine în minte şi replica: "-Ba n-ai avut, f***-*i gura m*-**i". N-am să relatez nici ocaziile în care plebea ar spune că am avut noroc, nici pe celelalte a căror finalitate nu poate fi spusă pe post. Tovarăşul Seneca spunea că ”Norocul este ceea ce se întamplă când pregătirea se întâlneşte cu oportunitatea” şi nu pot decât să fiu de acord. Pentru că sunt cuprinse variabilele necesare, şi anume pregătirea, efortul, dedicarea şi oportunitatea, momentul ăla despre care credem că e potrivit. În plus, ma duce cu gândul la eterna teorie a atribuirii. E mai simplu să găsim cauze externe pentru insuccesul nostru şi interne pentru insuccesul altora. Pentru că eu sunt deşteaptă şi restul sunt indecent de proşti! Adicătilea dacă am picat examenu' la Chelcea, sunt ghinionistă, dar dacă Lala l-a picat, e din cauza faptului că o ardea prin cluburi obscure în loc să stea acasă cu nasu-n cărţi. Eh, ca să nu exagerez, spun totuşi că am avut noroc dacă am prins metroul când sunt în întârziere, deşi dacă e să o iau logic, de fapt agilitatea mea uimitoare e cea care a dus la rezultat. Dar să-i dăm Norocului ce-i al Norocului.

În altă ordine de idei, am ajuns la saturaţie în legătură cu multe subiecte. Unul dintre ele este "femeia". Toate femeile sunt un mister. Prin asta nu spun că bărbaţii sunt simpli, ci doar că femeile sunt mai uşor de impresionat şi mai conduse de emoţii. Şi cum emoţiile sunt de multe ori imprevizibile, atunci şi femeile sunt. Bine, ăsta nu e un adevăr general, fac şi eu pe deşteapta şi caut explicaţii pentru natura mea bipolară. Însă revenind la subiect, am fost asaltată în ultimile luni cu tot felul de informaţii care îmi contrazic susţinerile şi teoriile personale. Sunt feministă. Nu genul ăla de feministă urâtă, grasă, cu mustaţă şi lesbiană care se simte jignită dacă un băiat îi deschide uşa sau se oferă să îi care ghiozdanul sau whatever. Pur şi simplu nu cred că există exclusiv lucruri care pot fi făcute numai de bărbaţi sau numai de femei. Aici exclud, evident, activităţile destinate femeilor, de exemplu folosrea de OB-uri sau alte asemenea. Dar nu cred că o femeie trebuie să îşi dedice viaţa partenerului, nu cred că o femeie trebuie să fie singura care face curăţenie, care găteşte sau care trebuie să aibă o carieră cu un nivel inferior partenerului. La fel cum un bărbat nu e obligat să aducă cei mai mulţi bani în casă, să schimbe cauciucul sau să schimbe becurile etc. Da, într-adevăr, nu mă vad schimbând un cauciuc, dar nu pentru că nu cred că pot, ci pentru că habar nu am cum se face. Şi nu din cauza lenii cred că trebuie să gătească sau să participe la curăţenie şi bărbaţii. Cred doar că lucrurile trebuie împărţite în mod echitabil între doi oameni care coabitează. De asemenea, nu caracterizez o femeie care spală şi calcă de una singură ca fiind proastă sau ignorantă, poate ei chiar îi face plăcere ca aceste activităţi să le facă singură, fără ca partenerul să îşi bage coada. E la alegerea fiecăreia. Sunt pe aceeaşi lungime de undă cu cei care nu cred în superioritatea vreunui sex şi care nu consideră că suntem “sexe opuse”, ci “complementre". Eram destul de mică şi recunosc, m-am speriat când am auzit pentru prima oară că femeile aveau înainte două profesii, servitoare şi profesoară, că femeile TREBUIAU să fie modeste, agreabile, blânde şi mai ales tăcute. Iar faptul că societatea nu încuraja deloc ideea de femeie educată, cu studii, pentru că era văzută ca fiind periculoasă pentru sensibilitatea ei, mă determină să fiu extrem de recunoscătoare că m-am născut la sfârşitul anilor 80. Citeam chiar acum că, undeva prin secolul XIX, poate chiar XX, "în Codul Civil al României, era stipulat la acea vreme articolul 195 conform căruia femeia datorează ascultare bărbatului, iar articole de lege asemănătoare apăreau în majoritatea constituţiilor şi codurilor civile străine." via. Asta mi se pare inimaginabil. De aceea, atunci când o prietenă m-a întrebat dacă mi-aş urma soţul într-o altă ţară, în cazul în care ar primi o ofertă de muncă acolo, am răspuns fără să ezit că nu. Nu pentru că sunt rea sau egoistă, ci pentru că eu cred că toţi avem libertatea de a ne trăi vieţile aşa cum dorim. Argumentul ei a fost că "am promis la bine şi la rău". Da, corect, dar asta nu înseamnă să îmi ignor dorinţele şi să le pun pe planul doi, după cele ale lui. Îmi iubesc prietenii, ăia puţini, îmi iubesc familia, aia disfuncţională, şi pentru niciun băiat/bărbat din lumea asta nu m-aş îndepărta de ei, decât dacă aş fi în totalitate convinsă că asta vreau şi asta mă va face fericită. Iar dacă presupusul pormiţator de "la bine şi la rău" m-as iubi aşa de tare, nu mi-ar cere vreodată să mă mut cu el pe alte meleaguri departe de casa mea. Nu sunt încuiată, dar nici nu îmi voi dedica vreodată viaţa unei relaţii. Nu cred că iubirea implică să renunţi în totalitate la tine, la dorinţele şi nevoile tale şi nici că dăruirea într-o relaţie este egală cu a lăsa tot ce vrei tu să faci în viaţa asta pe măinile pretenarului. Ăsta e şi motivul pentru care un post cu o exprimare nu tocmai fericită în legătură cu acest subiect, m-a făcut să scot blogul respectiv de la blog-roll. N-o să dau citate din el şi nici nu o sa arunc cu jigniri aşa, aiurea, dar am fost foarte dezamăgită.

Şi pentru o încheiere amuzantă, o să redau un comentariu de pe blogul al cărui link l-am inserat mai sus în acest post:
"Parerea personala (aviz, atacati parerea, si nu persoana, la sfarsit) este ca femeile si barbatii sunt egali ca spirit. Dumnezeu le-a dat aceeasi “suflare de viata” si amandoi au mancat din pomul cunoasterii, deci evident si un barbat si o femeie pot avea acelasi nivel de cunoastere (intelepciune) in viziunea mea. As merge mai departe de atat, spunand ca Adam cam freca menta pe langa Eva, fiind 6 versete in care Eva se uita la pomul interzis, interactioneaza cu sarpele, mananca – timp in care Adam nici macar nu reactioneaza. Sub nici o forma. Eu am dedus oarecum logic – ca femeia si-a dorit cunoastere mai mult decat barbatul, iar barbatul si-a dorit s-o vada fericita, model pe care il vad si mii, milioane, etc de ani mai tarziu, in 2010. “Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit” pe cand Adam a mancat doar pentru ca i-a intins Eva – deci destul de prostut barbatul daca stam sa ne gandim, ca si in ziua de azi, nu el a fost cel pasionat de cunoastere. Lui daca ii dadeai si atunci o bere si un meci de fotbal, nici cu spatele nu se uita la pomul cunoasterii. Un alt aspect interesant este ca femeia nu era de fata cand Dumnezeu a facut pomul cunoasterii si cand i-a spus BARBATULUI sa nu manance din el. Cu alte cuvinte, era de datoria barbatului sa protejeze femeia, LUCRU PE CARE NU L-A FACUT. Ca sa concluzionez, nu vad spiritual nici o diferenta intre barbat si femeie, ci din contra, o femeie mai curioasa si dornica de cunoastere si un barbat incapabil sa intervina in situatie."

Un mare om a completat: "Evenimentul ăla e folosit ca exemplu pentru a arăta de ce bărbatul e mai deştept ca femeia. Şi întrebarea ar fi alta! Şarpele, fiind la vremea respectivă secundul lui God, ştia foarte bine ce a învârtit Dumnezeu pe acolo so, de ce a ales el să abordeze femeia şi nu bărbatul? Pentru că ştia că acolo va avea succes". Răspunsul meu pur destinat amuzamentului a fost "că femeia era mai la îndemănă, pentru că barbatul era într-un alt colţ, se minuna de cât de mare e bărbăţia lui".



pace vouă\/

Toamna

"Toamna e anotimpul ăla când cică se numără bobocii". Nu prea am înţeles niciodată de ce. Vara e anotimpul de procreare în lumea raţelor? În rest sunt abstinente? Sau cumva toti răţoii pleacă la o petrecere a burlacilor, de iarna până vara şi undeva prin septembrie revin mahmuri cu chef de zburătăceală? A... se referea la boboci în sensul de ăia de clasa a 9a ş.a.m.d. News flash, dude, bobocii se numără cel mai bine vara, că iarna sunt împrăştiaţi prin băruleţe obscure cu tentă hip!
Sau cică "Toamna este primăvara iernii". Cine a zis asta era la modul ăla de drogălău. Nu, de fapt toamna e doar toamnă şi atât. "Toamna, copacii fac strip-tease pentru a face să rasară ciupercile". Adică odată pe an copacii se prostituează pentru ca puştanii de liceu să găsească mai uşor shrooms-urile necesare pentru petrecerea de începere a şcolii? "Fiecare om trebuie să îşi găsească timp, să se aşeze şi să privească căderea frunzelor". Trecem peste cacofonia datorată probabil unui traducător fără emisferă stângă, şi ajungem la ideea concretă de a sta să te uiţi cum cad frunzele. Cine face aşa ceva, în afară de actorii frumuşei din filmele de mâna a cinşpea? Probabil trebuie să ai ceva la bord bine de tot ca să stai în parc şi să priveşti frunzele cum cad. Ultima oară când am făcut asta eram printr-a şaptea şi încercam să par cool sub salcâmul din curtea şcolii. "Toamna este anotimpul meu preferat în Los Angeles, o perioadă în care păsările îşi schimbă culoarea şi cad din copaci". De curiozitate, ce fumează aceste păsări? "Toamna e anotimpul care urmează când aştepţi primăvara". Da... şi cerul e albastru dacă nu e noapte. Numai nebunii şi Bacovia iubesc toamna. Am zis!

Toate astea sub deviza "Bă, tu ştiai că zero citit invers e orez???"

pace vouă\/
p.s.: De ce nu îşi calcă bărbaţii cămăşile?
R1: Nu au mâini.
R2: Au mâini, dar ambele sunt in ghips.
R3: Nu ştiu că fierul de călcat nu este exclusiv pentru femei.
R4: Au mâna atât de mare încăt nu le încape prin mânerul de la fier.
R5: Cred că fierul se foloseşte invers, pe post de fierbător.
R6: Pentru că o fac femeile.

Cod de transpiraţie

În fiecare săptămână, în diferite zile, fac o excursie la sora mea pentru a-l ajuta pe fiul ei la engleză. Până aici, nimic extraordinar. Şi când zic excursie, nu exagerez. Metroul până la Basarab, apoi schimb magistrala până la 1 Mai, apoi maşina 97 până la Cimitirul Străuleşti, adică până la capăt- drum care în general durează şi 2 ore. În 2 ore pot să ajung liniştită şi până la Braşov, cu un şofer mai tupeist. Oricum, ideea e că este un drum foarte interesant şi am de multe ori ocazia să văd o multitudine de oameni. O să încerc să îî clasific, terminând cu o scurtă poveste cu tâlc.

1. Femeia cu mustaţă care se duce la/vine de la serviciu

Grad de miros înţepător: 4/10. Suportabil.
Când s-a spălat ultima oară: Alaltăieri
Foloseşte antiperspirant: Vag. Eventual Impulse.

2. Piţipoanca de 97

Grad de miros înţepător: 2/10 dar miroase a prea mult parfum gen Chanel no. 5, nu a transpiraţie.
Când s-a spălat ultima oară: Acum 15 minute
Foloseşte antiperspirant: Rexona chiar!

3. Rockerul care nu îşi găseşte locul între "coloraţi"

Grad de miros înţepător: 3/10. Ok.
Când s-a spălat ultima oară: Azi- dimineaţă
Foloseşte antiperspirant: Uneori.

4. Muncitorul care se duce spre şantier

Grad de miros înţepător: 9/10. Îţi mută nasul.
Când s-a spălat ultima oară: Cândva, când era la putere Constantinescu
Foloseşte antiperspirant: Que?

5. Muncitorul care vine de pe şantier

Grad de miros înţepător: infinit/10. Simţi cum mirosul te loveşte. Fizic!
Când s-a spălat ultima oară: Probabil de Paşte, când a avut şi el 3 zile libere, dar miroase ca şi cum n-a cunoscut beneficiile apei şi săpunului niciodată!
Foloseşte antiperspirant: Ce e ăla?

6. Ţiganca din cartierul "Bucureştii Noi" sau Ţigăncuşa cu număr infinit de puradei

Grad de miros înţepător: 7/10. După restul categoriilor de mai sus, nasul este paralizat, deci...
Când s-a spălat ultima oară: Ea săraca s-o spăla, dar în apa în care a spalat deja covoare, copii, câini şi alte vietăţi de prin curte.
Foloseşte antiperspirant: Ea poate vrea, "Da' de unde bani, fată?"


Se făcea că, după o scurtă aşteptare de 45 de minute, soseşte sus-numitul 97, într-o zi cu cod galben de căldură anunţat la TV. Ştiam că o să fie un drum mai lung decât de obicei, pentru că autobuzul era supraîncărcat. După vreo 3 staţii în timpul cărora am stat numai lângă uşă, pentru a respira măcar 3 secunde aer cu aromă de noxe şi nu de produs al glandelor sudoripare. Evident că statul lângă uşă, pe lângă avantajul nepreţuit al oxigenului- o idee mai pur, are dezavantajul că toată lumea se freacă de tine, te calcă, îşi pune geanta pe piciorul tău recent călcat de prietena ameţită în Stuf, săptămâna trecută, în Vamă etc. Cele 14 staţii păreau nesfărşite, când, deodată, observ un loc ce părea să se elibereze la următoarea oprire. Ma foiesc, îmi fac planuri cum să îl ocup, până la urmă sar de-a dreptul pe scaunul recent eliberat, pe care curgeau stropi de transpiraţie. Scot şerveţelele, îl şterg şi ma aşez confortabil cu gândul la un pahar cu apă. La următoarea staţie urcă eterna "Ţigăncuşă cu număr infinit de puradei", care începe să îşi facă vânt fix în direcţia mea, moment în care lipsa apei şi a săpunului din viaţa acesteia mă facea să simt cum nasul meu se usucă şi cade. La următoarea staţie se eliberează toate locurile de lângă mine, vreo 4, căci eram exact la capătul autobuzului. În secunda imediat următoare, aceste locuri sunt ocupate de ţigancă şi de cei 6 puradei. Şi cum nu ţinea pe niciunul în braţe, am ajuns să împart locul cu una dintre fetiţele acesteia. Drăguţă, nu zic nu, simpăticuţă, cu ochii mari şi gene tip reclama la rimel şi cu bucle negre. Toate bune şi frumoase, în urechi îmi cânta Robbie un Angels de-mi scutura toate firele de pâr, când puştoaica pune capul pe mâna mea şi aţipeşte. "Ce draguţ" zic eu în mintea mea. Mare greşeală. În 10 minute am început să simt cum pe mână mă gâdilă ceva foarte, foarte tare. Când ma uit, îmi şiroiau toate transpiraţiile de pe fruntea copilei. Şi a stat Deea vreo 7 staţii cu transpiraţie străină curgând pe mănuţa recent spălată şi parfumată. Alea au fost poate cele mai lungi 20 de minute din viaţa mea. Şi, ce noroc, atunci când am ajuns la sor-mea, nu avea apă, de niciun fel! Senzaţie mai nenorocită ca aia n-am mai simţit de foarte mult timp! Aşa că vă doresc o vară antiperspirantă!

pace vouă\/

My style is di bom digi bom di deng di deng digigi uu uuu

Habar n-am ce e cu titlul. Oricum, azi pe trei canale erau emisiuni pe tema "Mădălina Manole". Mă întreb cum de nu s-au săturat oamenii de chestia asta. Femeia aia e moartă, s-a sinucis cu juma' de litru de otravă sau ce era aia. Nu pricep ce e cu atâta tevatură pe tema asta. Oamenii mor, asa cum zicea prietenul nostru, Durky, în perioadele de efervescenţă (aşa la prima gândire n-am găsit alt cuvânt) economică, fie ea în sens negativ sau pozitiv. După cum ştim, e criză, aşa că oamenii mor pe capete, ce atâtea discuţii pe tema asta?!

Mai bine hai să ne amuzăm puţin. Cică o gagică de 136 de kile din America s-a aşezat pe gagică-su de 54 de kile şi l-a omorât. S-a ales doar cu 100 de ore de muncă în folosul comunitâţii. Deci aşa se omoară fără să faci pârnaie, te ingraşi ca porcu' şi te aşezi cât de graţios poţi pe victimă, apoi cu ochii mari şi înlăcrimaţi spui că n-a fost cu intenţie. S-a notat.
Altă gagică nu ştia cum să îi dea papucii amantului, aşa că şi-a înscenat moartea. Înscenat e totuşi un termen prea complex. I-a dat un sms de la fratele ei, în care îi spunea că a avut un anevrism şi a murit, apoi scurte detalii despre înmormântare. Amantul a chelit după ce a aflat. La propriu! Pe vremea mea papucii se dădeau la modu': "Eşti un tip mişto, dar nu ne potrivim".
O altă inteligentă reprezentantă a sexului frumos (că slab parca n-aş mai zice) s-a enervat pentru că fostul i-a respins avansurile, aşa că i-a smuls un testicul şi a încercat să îl inghită. Evident, s-a încecat cu el şi l-a scuipat. Deşi s-au dus la spital în timp util, medicii nu au reuşit să îl reataşeze. A primit doi ani jumate' la mititica. Cred că mai bine se aşeza pe el şi îl omora.
O gagică de 28 de ani l-a înjunghiat în plămân pe prietenul ei de 40 pentru că sexul din seara respectivă fusese dezamăgitor de prost. Asta înseamnă că, la un moment dat, toţi masculii au fost în pericol să dispară. No comment.

Deci, atâta timp cât nu ne omorâm sau înjunghiem prietenii şi nici nu le muşcăm testiculele, putem să considerâm că suntem nişte prietene bune! Acest articol este dedicat tuturor fetelor care au auzit măcar odată expresia "Dacă ai fi o prietenă bună ai...". Dacă aş fi o prietenă bună nu ţi-aş smulge testicolul cu dinţii! Scuze, dar chiar m-a şocat. Am crezut iniţial că o sa râdem, dar m-am înşelat. Oh, well.

pace vouă\/

Ploaie, vacanţă şi purici

Disparitia mea din peisaj este scuzabilă: după experienţa cu licenţa am plecat la mare, apoi am avut nevoie de o pauză de la a scrie lucruri, indiferent de temă. Oricum, am revenit, nu vă impacientaţi. Ploile nu ne dau pace şi ne ţin în casă, trişti, deprimaţi, să vizionăm filme de mâna a 2-a. Cică ploile ar fi trimise de ruşi, de plictiseală. Da, şi eu am un cont cu 500 000 de euroi în el.

În tot acest timp am văzut o mulţime de bizarerii...De la jucarii sexuale ciudate sau penibile la oameni dubioşi. O să încep cu tipul care şi-a omorât prietena pentru că a refuzat să îl ajute să o îngroape pe fosta prietenă pe care o ucisese cu ceva timp în urmă. Asta e pur şi simplu ciudat. Şi dacă prietenul tău e în stare să o omoare pe fosta, cât de mult îl iubeşti încât să rămâi lângă el şi să rişti să ţii companie cârtiţelor la 2 m sub pământ? Un alt tip şi-a bătut prietena fără mâini şi picioare şi apoi a declarat: "A fost autoapărare!" Que?

Parfumuri... toţi folosim, unii cred că înlocuieşte banalul duş, alţii cred că dacă e mult e şi bine... Dar zilele trecute am dat peste parfumuri ciudate, de la miros de vulvă, de Burger King, de sânge, spermă şi scuipat, până la parfum de înmormântare. De ce să vrei să miroşi a înmormântare? Mă depăşeşte.

După facultatea de făcut hamburgeri, mai nou a apărut facultatea de sutiene. La Universitatea Politehnică din Hong Kong există o specializare unde te învaţă sa construieşti sutiene. Cred că asta era problema, de-aia le jenează pe femei sutienele, pentru că nu era o facultate care să îi inveţe pe oameni cum se fac. Şi eventual în practică, palpează sâni pentru a vedea exact cum şi ce trebuie să acopere un sutien. O_o

Închei acum, pentru că periplul meu prin universităţi trebuie să continue cu un master pentru a cărui admitere am cate ceva de lecturat... Dar vă las în compania unor oameni cu un IQ uimitor.



pace vouă\/

See no evil, hear no evil, speak no evil

Oamenii sunt ciudaţi şi cred că asta este consecinţa lumii ciudate în care trăim. Întrebarea ar fi... ciudăţenia primului om, consecinţa cărui lucru este? O să fie prima şi probabil ultima oară cand ating un subiect abstract şi pseudo-serios.

“Dacă o iei la stânga mori de sete, dacă o iei la dreapta mori de foame, dacă te întorci îţi blestemi zilele. Dacă mergi înainte vezi părul zinelor. Tu mergi înainte?!” (Daniel Drăgan- Drum spre Arania)

Frumuseţea nu este astăzi un concept care să mă bucure sau care să îmi provoace o emoţie pozitivă. Însă citatul mă duce cu gândul la opţiuni, la liberul arbitru, la posibilitatea de a vedea realitatea cum vrei, cum poţi, cum ştii. Lucrul ăsta este astăzi departe de a fi o opţiune. Astăzi suntem forţaţi. De reguli scrise sau nescrise, de legi, de bun-simţ sau de aparenţe. Oricum, suntem forţaţi să alegem ce vor alţii, să nu avem prea multe de spus în legătură cu orice. Şi de cele mai multe ori nu ne putem împotrivi, voinţa şi efortul pică pe locul doi, iar norocul scoate capul de după colţ şi-ţi dă o bucată fix în freză. Te trezeşti nedumerit, ascultând fraze fără sens, gândindu-te doar la viitor. Forţat fiind să o iei pe calea aleasă de alţii, te schimbi, te supui şi ajungi să te mulţumeşti cu orice. Cu situaţia ta, cu orice porcărie nemeritată, cu o frază de genul "Lasă, că e bine şi-aşa". Pai, prietene, nu e bine şi-aşa! Adică tu te duci la magazin, ceri o Milka, dai banii pe ea şi ăia îţi dau o Africana la acelaşi preţ. Păi eu Africana am cerut? Trist e când constaţi că e a nu-ştiu-câta oară când primeşti Africana la preţ de Milka. Ce faci, te resemnezi cu gândul că e bună şi asta?
Întrebarea logică vine mai apoi... Why bother? De ce m-aş deranja să mai încerc, atunci când oricum rezultatul este identic şi nu direct proporţional cu efortul? Cum pot oamenii să se gândească la un viitor cât de cât însorit, când de fapt viitorul ăla este deja scris şi e cu siguranţa destul de înnorat? Cum pot oamenii să viseze, când alternativele lipsesc şi nu se pot raporta decât la experienţele de căcat de care au avut parte?

Lumea a pierdut azi un optimist convins, care chiar credea că oamenii pot să nu mai arunce gunoaie pe jos, că nu se vor mai fura telefoane şi portofele în 32 şi că munca şi ambiţia te pot duce unde vrei.

pace vouă...\/

Sicrie şi miere. Nisip şi mall-uri

Între 3-4 pagini scrise pentru "the L word" şi câteva pagini din "Concert din muzică de Bach" citite târziu în noapte, mi-am strecurat în agenda mea încărcată şi vizionarea unui film la Cinema City. Şi iată-mă revenind cu o pseudocronică pentru un film. Am fost să văd încă o producţie Disney lăudată cu surle şi trâmbiţe: Prinţul din Persia. Dacă ar fi să descriu acest film într-un singur cuvânt, acela ar fi "exagerare" Dezamăgirea m-a cuprins încet, dar sigur, din primele secunde când am pătruns în cinematograf. De ce? Pentru că mă duceam la Imax, iar eu, în naivitatea-mi, am crezut că este un film 3D. Mă bucuram că măcar dacă nu îmi place filmul, adaug totuşi încă unul la colecţia mea 3D, care chiar mă pasionează. Intru în cinematograf şi evident întrebarea vine odată cu pasul timid pus pe prima treaptă: "Unde-mi sunt ochelarii 3D?". După vreo 4-5 secunde de suspans, o doamnă responsabilă cu ordinea şi disciplina în acest loc unde se vizionează filme, îmi răspunde parcă mulţumită "Păi, filmul este 2D." Şi atunci de ce am bătut drumul hăăăt, tocmai până în mall-ul blestemat în care mă pierd instantaneu? Eh, detalii! Presupun că nu ştiţi povestea- tipul, un prinţ "adoptat" se aliază cu o prinţesă care suferă de logoree ca să protejeze un pumnalul care avea puterea de a controla curgerea timpului. Trebuie să spun că am avut parte de acţiune cât cuprinde, chiar mi s-a părut puţin obositoare, iar unele scene nu şi-au avut rostul decât pentru efectele speciale. Scene de luptă mult prea exagerate, întorsături de situaţie şi replici copilăreşti, toate au contribuit la dezamăgirea mea. În plus am întâlnit cuvinte ca "Armageddon", "birocraţie", "antreprenor" şi "guvern". Puţin ciudat având în vedere că acţiunea are loc înaintea lui Hristos, iar cuvintele îşi au originile cel mai devreme în secolul XVIII. Da, ştiu că filmul este inspirat dintr-un joc, dar nu trebuie totuşi să sugereze măcar un pic de veridicitate? Iar tipa din film, Prinţesa Tamina- Gemma Arterton pe numele ei real, despre care se spune (tot în film) că este cea mai frumoasă faptură de pe faţa Pamântului, este o femeie absolut normală, fără nimic special, de o frumuseţe obişnuită. Am avut într-adevăr parte de nişte decoruri elaborate, spectaculoase şi de nişte peisaje superbe, asta ca să nu credeţi că nu ştiu decât sa critic.


Trebuie să mărturisesc faptul că numai bunul simţ şi ochişorii lui Jake Gyllenhaal m-au ţintuit pe scaunul din ultimul rând de-a lungul a celor 116 minute, care sincer, mi s-au părut 232.

Îmi rămân de văzut Robin Hood şi Duelul Titanilor. Despre primul am auzit numai lucruri de rău, că nu ar respecta povestea, că personajele ar fi toate bipolare (şi ce e rău în a fi bipolar?) ş.a.m.d. Despre Duelul Titanilor n-am auzit mai nimic, aşa că o să îmi fac curaj să văd despre ce este vorba.

Vizionare plăcută!

pace vouă\/

l8r edit: Ar trebui să zic 2-3 vorbe despre mall-ul asta, Afi. Înainte de toate trebuie să încep cu istoria mea şi a mall-urilor. Povestea mea se pierde în negura timpului, odată cu deschiderea mall-ului din Vitan, care este şi cel mai apropiat de locul unde-mi petrec zilele şi nopţile (şi aici mă refer la casa mea, nu la Club A). Aveam vreo 11-12 ani când s-a deschis primul mall din România. Pentru mine, era un ţinut fermecat, poate şi pentru că mama mi-a interzis clar să păşesc în incinta lui. Dar ca orice puştioaică de 12 ani, am avut un impuls de rebeliune şi am pornit pe drumul spre Tărâm. Toate bune şi frumose, 2 staţii de tramvai nu sunt un capăt de ţară, numai că destinaţia în sine, este destul de... dark and twisty să-i spunem. Rromi agresivi de toate formele şi mărimile, la tot pasul, câini care latră şi alte astfel de specimene. Incursiunea mea în necunoscut s-a sfărşit la porţile mall-ului, unde intrarea mi-a fost interzisă, pentru că nu împlinisem 14 ani. Ce lume crudă! Între timp, mi-a trecut nebunia, pentru că mi-am dat seama că mall-ul nu este decât habitatul natural al piţipoancelor şi cocalarilor şi un loc unde magazine de 2 lei cer preţ triplu pe nişte porcării sinistre. S-au mai deschis între timp Plaza, care este în celălalt capăt al lumii pentru mine, Mall Ţigan (City Mall), Guţă Mall (Liberty Center), Băneasa Mall, Afi şi Sun Plaza. Ce pot să zic, Mall Ţigan este un loc în care nu calc decât obligat-forţat, pentru că acolo, la prima vizită, acum ţâşpe ani, unor prieteni foarte buni li s-au furat telefoanele şi au fost foarte aproape de a fi evisceraţi pentru 150.000 lei vechi. Peronajele principale erau, bineîneles, prietenii mei vs. ţigănuşi şmecheri cu cuţite. Îmi întelegeţi aversiunea şi porecla dată acestui loc. Despre Guţă Mall nu pot să spun prea mult pentru că nu am fost niciodată acolo, şi nici nu simt că din acest motiv viaţa mea este goală şi tristă. Despre Plaza nu ştiu ce să spun, nu m-a marcat în niciun fel, am intrat şi am ieşit, cam la asta se rezumă incursiunea mea în el. În Băneasa am fost de două ori, cred; mi se pare mult prea mare efortul de a ajunge acolo. În Sun Plaza nu am ajuns încă şi nici nu am planificat să calc pe acolo curând. În schimb amintirile despre Afi sunt proaspete şi pot să spun cu mâna pe inimă: "Dumnezeule, este o măgăoaie de mall!!!" Nu am cum să nu mă pierd în primele 5 minute cum ajung acolo, iar dacă sunt în căutarea unui magazin anume, îmi ia ceva timp până găsesc harta şi dublu ca să găsesc magazinul în sine. Nici simţul meu de orientare nu este foarte dezvoltat, dar jur că mall-ul ăla este un labirint pentru mine. Norocul meu este că nu sunt o împătimită a acestor locuri, iar cumpărăturile şi magazinele mă cam sperie. Contrar naturii mele feminine, nu sunt genul care stă ore în şir într-un magazin, probând şi pigulind fiecare articol care i se pare drăguţ. Da, îmi place să fiu îmbrăcata decent, frumos, dar de cele mai multe ori cumpăr ceva fără să probez. Am zilele mele în care am chef să zac în magazine şi să mă holbez la tot ce mişcă, dar doar pentru a-mi lua gândul de la ştiu eu ce probleme extraordinar de importante, despre existenţa cărora a doua zi am şi uitat.

Şi pe cuvânt că n-am nimic special cu comunitatea rromă şi membrii acesteia, dar din păcate nu am avut plăcerea să cunosc un individ decent şi onorabil care să îi aparţină. Aştept incă acea zi.

Over and out.

Un fel de “Paşte fericit!”

Anul acesta minunata zi în care mama mea a trecut prin chinuri groaznice pentru a-mi da viaţă, pică în a doua zi de Paşte. Am experienţă, având în vedere că ziua mea s-a mai intersectat în trecut cu Floriile, dar şi cu Paştele. Trecuseră chiar 1969 de ani de când Mântuitorul a înviat, atunci când ziua mea s-a intersectat cu această minunată sărbătoare, care mie personal nu mi-a adus decât ghinioane. Dar să revenim. Simţi o frustrare greu de descris atunci când te sună o rudă foarte apropiată şi îţi spune „Hristos a înviat!”, dar „La mulţi ani” nu. Bineînţeles, Hristos, o personalitate pe care nimeni nu a cunoscut-o şi de a cărei existenţă nu este nimeni sigur, este mai important decât mine, o muritoare de rând. De ce ar şti că este ziua mea, când Mântuitorul a întreprins activitatea de a se ridica din mormânt tot în acea zi? Totuşi mă întreb de ce Paştele pica în fiecare an într-o altă zi. E ca şi cum Iisus învie la întâmplare, în ce zi crede El că ar fi mai potrivit. Da, sunt convinsă că există o explicaţie biblică pentru asta, dar nu vreau să o caut acum.
Da, după cum v-aţi dat seama, îmi exercit dreptul la voinţă proprie şi sunt destul de sceptică în privinţa existenţei Dumnezeului. Mă refer la Dumnezeul acela, pictat în biserici, la care ne rugăm, care are dedicata o întreagă carte cu un scris infernal de mic, care ne iartă păcatele şi ne interzice să intrăm în Casa Sfântă atunci când banala menstruaţie ne dă bătăi de cap. Cred în cineva sau în ceva, mai puternic decât noi toţi, nu pot să trăiesc cu impresia că noi, oamenii, suntem cele mai puternice, mai deştepte şi mai cu moţ fiinţe existente în Univers. Totuşi îmi permit să contest existenţa cuiva al cărui Trup şi Sânge sunt din apă şi vin, care s-a născut dintr-o fecioară, care a hranit 5000 de oameni cu câteva bucăţi de pâine şi de peşte şi care a mers pe apă. Dacă am crede în ideea că Dumnezeu protejează oamenii buni, de ce Papa se uită în stânga şi în dreapta când traversează? Mi se pare absurd că teama, ipocrizia, remuşcările şi alte sentimente de genul ăsta determină oamenii să meargă la biserică, să dea 2-3 acatiste şi să aştepte cu fundul în mână ca Doamne-Doamne să le îndeplinească dorinţele. Adevărul e că este infinit mai simplu să te rogi să ţi se întâmple ceva, decât să munceşti, să lupţi pentru ce îţi doreşti. Da, cerem. Dar să fim serioşi, dacă e să ne gândim creştineşte, trebuie să fim şi recunoscători pentru ceea ce primim, totuşi cine îşi aduce aminte să mai şi mulţumească atunci când dorinţa îi este îndeplinită?
Mă pot lungi la infinit, până când ziua mea va mai pica de 66 de ori de Paşte, dar nu cred că ajută. Este pentru prima oară când imi expun undeva scris, părerea despre credinţă şi Dumnezeu şi cel mai probabil, cu asta mi-am ratat biletul spre Rai. Noi să fim sănătoşi.

pace vouă\/

p.s.: Dacă vă întrebaţi de ce am scris cu litere mari anumite cuvinte pe care în mod obişuit cineva care se consideră ateu, nu le-ar scrie aşa, este pentru că respect faptul că poate cineva care citeşte crede în El şi nu mi-am propus să jignesc pe nimeni, sau cel puţin nu astăzi.

Piţipoanca sub lupa unui sociolog.

Piţipoanca este unul dintre exemplele care caracterizează societatea consumeristă, o persoană axată pe distracţie, aspect fizic, bunuri materiale (Zygmund Bauman- 2007, scopul dezvoltării- o goană de nestăpânit după distracţie). Pentru piţipoancă relaţiile sunt de tipul schimb de piaţă: se afiliază cu un bărbat, îl reprezintă în societate, iar el îi oferă confort material şi îi satisface nevoile superficiale. Se ghidează după "principiul plăcerii" şi aspiră la un trai extravagant şi la bunăstare. Piţi reprezintă hiperconsumatorul emancipat dus la limita extremă- avid de produse care aparţin unor mărci scumpe (sau care arată ca şi cum ar aparţine), preocupat de relaţii sociale cu persoane cunoscute, informat în legatura cu ultimele trenduri. Femeia piţi trebuie să atragă atenţia asupra ei şi se transformă, cu sau fără intenţie, într-un produs de consum care are sau nu succes pe piaţă în funcţie de capacitatea ei de a se prezenta într-o formă cât mai apreciată de către consumatori.
Piţipoanca este o femeie superficială, nu foarte inteligentă, cu ocupaţii din sfera mondenă, îmbracată casual- elegant (am fost draguţă aici), fără un job stabil neapărat, sau cu unul care presupune interacţiunea cu alti actori sociali: ofiţer de credite la ING, maseuză, vânzătoare în Mango, promoteriţă la ţigări, fotomodel la SIAB şi nu în ultimul rând animatoare într-un club "de fiţe". Pune preţ în totalitate pe aspectul fizic, fiind caracterizată în principal de falsitate (de la sânii şi buzele false, până la fondul de ten în exces şi tocurile inuman de înalte şi incomode). Am descoperit un pattern şi anume acela că piţipoanca trebuie să fie la o facultate care are "management" în titlu. Ca locuri frecventate ar fi mallurile, sălile de fitness, saloanele de cosmetică şi nu în ultimul rând cluburile. Piţipoancele sunt asociate cu tulburări de alimentaţie (anorexie, bulimie), poate din dorinţa indivizilor de a-şi explica modalitatea prin care ele arată bine (în accepţiunea generală).
Ca imagine am reuşit să creionez o femeie tânară, în jurul vârstei de 25 de ani, la volanul unei maşini scumpe, decapotabile, primită cadou, cu un caţel mititel, alb şi pufos în braţe, vorbind la telefonul roz-bombon(aşa se scrie?!), la un semafor undeva în Dorobanţi, venind de la solar, îndreptându-se spre sala de fitness, îmbracată strident, cu tocuri în picioare. Piţipoanca este privită cu dispreţ de către majoritatea indivizilor şi este atacată prin glume şi ironii. Pentru a le identifica mai uşor, piţipoancele au fost împărţite în trei categorii şi anume: “piţipoancele rafinate”, “cele care vor să fie piţipoance şi le copiază pe acestea” şi ”cele definite de ceilalţi din diferite motive ca fiind piţipoance”.

Cam atât despre Piţi for now.

pace vouă\/

Frumuseţea (I)

Azi e ziua magică în care mă apuc de scris licenţa. Azi e ziua în care încep cea mai importantă chestie pe care am facut-o până acum în viaţa mea de învaţăcel. So here it goes...



<<"Frumuseţe"- folosim adeseori acest termen pentru a desemna ceva care ne încântă ochii, care ne place şi de multe ori confundăm "frumos" cu "bun". Uneori există o punte fragilă între aceşti doi termeni, alteori nu. Tindem să judecăm drept frumos şi bun tot ceea ce ne stimulează dorinţa, ambiţia. Atunci când vedem pe cineva care tocmai a făcut o faptă bună, ne-am dori să o fi făcut noi. Denumim bun ceea ce se încadrează în principiile noastre, ceea ce ne încântă intelectul, vederea, auzul. Atunci când întâlnim oameni care fac o faptă bună o numim adeseori "gest frumos", poate din simplul motiv că suntem prea egoişti ca să il facem la rândul nostru, fiindu-ne mai simplu să îl admirăm detasaţi. Totuşi frumuseţea este acel lucru care ne bucură numai prin propria existenţă, fără a fi neaparat în posesia noastră.>>


Ajunge, o să astept inspiraţia, că momentan mi-a cam pierit. Oricum, ăsta e doar draftul, voi mai da "save" de multe ori în Word-ul cu numele "Licenţă"... Cel mai probabil nici nu va mai semăna cu ce am scris până acum, dar am început macar primele rânduri.

pace vouă\/

"...and if all we've got is what no one can break"

Luni de fapt e miercuri.

Cum să pierzi o zi degeaba? E atât de simplu!

În primă fază trebuie musai să te trezeşti la 7 dimineaţa. Apoi te speli pe dinţi cu ochii împaienjeniţi şi te gândeşti la ce zi grozavă vei avea. Te îmbraci şi pleci la facultate. Până aici nimic complicat. La metrou îţi dai seama că abonamentul a expirat ieri. Ai 10 lei in portofel, dai 2,5 pe o cartelă de 2 calatorii, chiar nu îţi permiţi una de 10. Esti fumător înrait şi mai ai 3 ţigări în pachet (oh, sad day) şi 7,5 lei in portofel. You do the math, având în vedere că Pall Mall e 7,9. Ajungi la facultate cu gândul că vrei să bei o cafea care te-ar trezi şi din somnul de veci; automatul de la parter:defect; automatul de la etajul 2: nu merge cu bancnote; automatul de la etajul 1: a disparut! Ok, atunci fără cafea, nicio problemă! Măcar o ţigara din cele 3 să fumezi, meriţi doar! Te duci spăşit în sala de curs, după ce oricum ai cam întârziat. În sală, gol. Nimeni. Niente! Ciu-ciu! Profu-missing in action, studenţii-dorm în paturile lor calde. Un milion de draci. Perfect, în cazul asta, cantină! Fumezi una dintre cele 2 ţigări rămase. Cafea cu lapte: 2,5 lei, orez cu legume: 3,5 lei. Încă 1,5 to go. Ai de pierdut 4 ore pana la următorul curs. Super! Vrei să vezi dacă în Sakura e careva. Sakura? Închisă! Mai încerci în alte 2 cafenele, una e în renovare, una s-a desfiinţat. Well, this is going great! 2 ore de pierdut... o ţigară în pachet şi 1,5 lei în portofel. What to do, what to do...?

pace vouă\/