Mall Cultural 1.0

Urăsc iarna. Nu simt că trebuie să susțin această afirmație cu niște argumente pentru ca...fuck it, e blogul meu și pot să scriu ce vreau. Totuși o să dau 3 motive.

1. E frig, deci îți trebuie mult mai mulți bani ca să ieși, pentru că nu te mai poți plimba aiurea pe străzi în căutare de subiecți de observat și bănci de ocupat în parc.
2. Nu mai sunt frunze în copaci, atmosfera e borderline psychotic, acum e înnorat, peste 5 minute se înseninează și peste alte 5 începe să plouă mărunt și enervant.
3. Nu e lumină și chestia asta pe mine mă deprimă teribil, mă seacă de energie și de dorința de a ieși din casă, de a socializa sau - dammnit, de a zâmbi!

În toată nebunia asta numită ”octombrie” am încercat să rămân pe linia de plutire și să nu mă las absorbită de vremea teribilă. Lipsa timpului e iarăși o problemă stringentă, nu numai a mea, ci aparent a tuturor. Tocmai de-aia mi-a venit o idee, zic eu, bună: să existe un fel de mall, dar în care fetele pe tocuri și cu gecuță de blăniță să fie înlocuite cu gagici deștepte, dornice de a depăși natura feminină caracterizată de dorința de a cumpăra orice pentru a compensa anumite complexe sau, și mai rău, pentru a depăși o perioadă despresivă din existență (vinovată, și eu sunt an impulsive shopper). Bărbații cu ceafă lată și portofel care trage la cântar să dispară, în locul lor să fie băieți interesați de artă, de cărți și toate cele, iar magazinele să dispară complet. În locul lor, la subsol să fie o expoziție de fotografie, la parter o librărie care îți dă posibilitatea să răsfoiești liniștit tot ce îți trece prin cap, la etajul 1 un vernisaj, iar la ultimul, evident, cafenele cu ceai cald, gustos, de vanilie și fructe, locuri unde poți mânca un croissant cald sau o clătită suculentă. Nu poate lipsi cinematograful, dar filmele care rulează nu sunt block-bustere la modă, ci documentare pe diferite teme sau filme din categoria "oldies but goldies". Evident, o să existe și o sală perfectă pentru piese de teatru sau concerte de muzică clasică (da, este o cacofonie acceptată din câte știu).


Cu mulțumirile de rigoare pentru completarea unei idei absolut magnifice, în speranța că nu ați adormit de plictiseală și că ați da o tură, măcar să vedeți ce se învârte prin mallul meu, vă urez ca întotdeauna,

pace vouă\/

Femei, nu mai plângeţi!

Nu e scris de mine, dar m-a amuzat. Sharing is caring.

"Potrivit unui studiu bărbaţii întorc capul după cel puţin şapte femei pe zi, alocând analizei fiecăreia aproximativ 2 minute. Primordial în analiza corporală intervine vizualizarea: sânilor, fundului şi picioarelor. Femeile cu mai puţini cârcei la gât, ocupă locul II, cu cca. doi bărbaţi pe zi şi 90 de secunde acordate ochilor, feselor şi curios, mâinilor. La o anumită specie a sexului frumos selecţia se realizează în funcţie de potenţialul economic a posibilei victime, aici intervine vizualizarea portofelului şi a motorului din dotare, nu intraţi în panică, mă refeream la puterea brand-ului, ştiţi voi BMW, Peugeot, Audi.

Momentul alegerii partenerului sau partenerei, vine ca urmare a nevoii de intimitate, atracţiei fizice şi sentimentului de unicitate pe care sperăm să-l regăsim în noi prin intermediul celeilalte persoane.

Desigur spaţiile deschise şi publice sunt adevărate surse de “agăţat”, biserica, biblioteca, şcoala la care învăţăm, cercul de prieteni şi lista poate continua, atracţia îşi poate făuri culcuşul în cele mai bizare locuri şi-n cele mai ciudate situaţii, pe tren, la ocazie, în lift, pe holurile spitalului, în baie, când duci gunoiul, plimbi câinele, împingi maşina, oriunde două persoane pot relaţiona.

Trecând la locuri mai familiare, să luăm exemplul Tîrgului Frumos. Unde din 13000 de locuitori au mai rămas după exodul italian şi spaniol vreo 7000, iar dacă reducem numărul doar la persoanele încadrate într-o anumită categorie de vârstă, ei bine situaţia îşi schimbă vădit valenţele. E ca la cumpărături, îţi faci listuţa, îţi verifici portofelul şi ieşi în oraş. Supermarketul e mare, oferta variată, căruciorul este înlocuit cu maşina personală, iar coşul cu tupeu (unii pentru siguranţă fac uz de ambele). Începe cercetarea de piaţă… imh… cine-i gagica!? Bun bagaj, tre’ să încerc produsul… la ce preţ? Bine, acceptabil… da aia? … ei e una care se dă deşteaptă şi caută cică o relaţie bazată pe respect şi comunicare… nu… nu… prea scump, mergem dincolo, era mai ieftin.

Să nu credeţi că “marfa” nu-şi face cumpărăturile ei… doar că utilizează alte strategii de marketing, selecţia intervine la standul de oferte, adică între cei interesaţi, “marfa” se aşteaptă întâi cucerită. Nu fiţi tentaţi să luaţi “nu-ul” mărfii drept “da” sau să încercaţi metode persuasive sau punitive când mimica feţei reacţionează în locul gândurilor. Cum se practică pe la noi, “matahală la 1,80, cu 1 în spate, caut pipiţă pretenţioasă, care să-mi refuze avansurile, pe care s-o fac sacul meu de box, ca apoi să mă laud la băieţaşi în faţa blocului”.

Teritoriul cel mai fertil alegerilor de acest gen sunt cluburile, ticsite bine de fete drink-uite cu spirtoase şi dispuse compromisurilor pe “My neck, my back” şi de băieţi pasionaţi de cunoaşterea empirică. Este şi locul în care corpurile noastre produc cea mai mare cantitate de endorfină, denumită şi “hormonul fericirii” aceasta se produce prin dans (un soi de exerciţii fizice), prin stres, în timpul râsului, al activităţilor sexuale, prin activităţi pe care o persoană le experimentează pe parcursul unei seri de distracţie.

Prefer să cred că există viaţă dincolo de mercantilism. Că te iubesc nebuneşte şi spontan, copilăresc şi dulce, când te am în braţe sau când mi-e dor de tine, când ne certăm şi imediat după împăcare, când nu-ţi spun cât de mult ţin la tine, dar ţi-o arăt şi tu ştii asta, pentru că te vreau nu pentru ce ai tu în buzunare ci pentru ce am când sunt cu tine, pentru că trecând peste toate simt că suntem făcuţi din aceiaşi materie spirituală, pentru că ştii că nu-ţi pot dedica toată viaţa mea ci doar momentele când suntem împreună şi tu accepţi lucrul ăsta, pentru că trăim ce avem fără a ne gândi la ziua când e posibil să o luăm pe drumuri separate, pentru că nu dai în lături cu complimentele dar ştii să-mi spui ceva minunat atunci când simţi, pentru că mănânci când inventez câte-o gustare şi deşi uneori e oribilă îmi spui că-i bună de fiecare dată, pentru că ştim că nu suntem perfecţi dar în fiecare zi mă faci să mă îndrăgostesc de tine, pentru că te descopăr cu fiecare minut şi mă fascinezi de fiecare dată, pentru că până să te întâlnesc nu credeam în mitul androginului, dar tu mi-ai oferit o altă perspectivă, pentru că mă gândesc cu emoţie la fiecare întâlnire când tu ai încă în glas emoţia revederii, pentru că dansăm ca nebunii până la epuizare şi inimile ne vibrează pe aceleaşi ritmuri, pentru că nu-mi cumperi niciodată trandafiri dar nu ştiu de unde faci rost de lăcrămioare în toiul iernii, pentru că n-o bucată de hârtie va pecetlui uniunea noastră ci sentimentele investite dezinteresat în ceea ce noi credem că e iubire, pentru că într-o zi te voi întâlni…"

“Have no fear of perfection, you’ll never reach it.” (Salvator Dali)

Sursa.

pace vouă\/

Titlu.

Într-una din zilele în care întrebarea "Ce-ai bă, ţi-a murit pisica?" are ceva sens, trebuie să mă delectez cu un post. Şi cum inspiraţia îmi joacă feste de ceva vreme, o să abordez un subiect dintr-un serial. Ce ne face să fim bucureşteni? Sau mai exact ce trebuie să fi făcut cel puţin odată ca să te poţi numi în toată puterea cuvântului "bucureştean". Lista va suferi modificări pe măsură ce voi avansa în elaborarea paradigmelor.

1. Să fi injurat cel puţin odată în trafic (şofer sau pieton, n-are importanţă).
2. Să-ţi fi fost furat telefonul mobil într-un mijloc de transport în comun.
3. Să fi pierdut metroul/autobuzul atunci când te grăbeai la un interviu/seminar important.
4. Să fi ieşit într-o seară de vineri, vara, la o terasă pe Lipscani, atunci când forfota este la cotele ei maxime.
5. Să fi intrat într-un Toi-Toi (Eco-Toilet) într-un moment de maximă disperare.
6. Să fi fost la un concert important, indiferent dacă e rock, hip-hop, house sau altă naţie muzicală.
7. Să îţi fi luat un taximetrist minim 25 de lei pe o cursă de 12.

Pentru amuzament puteţi citi şi acest articol, nu durează mai mult de 10 minute, parol!

În speranţa că zilele următoare vor aduce cât mai puţină ploaie şi multă inspiraţie, vă urez

pace vouă\/

Cod de transpiraţie

În fiecare săptămână, în diferite zile, fac o excursie la sora mea pentru a-l ajuta pe fiul ei la engleză. Până aici, nimic extraordinar. Şi când zic excursie, nu exagerez. Metroul până la Basarab, apoi schimb magistrala până la 1 Mai, apoi maşina 97 până la Cimitirul Străuleşti, adică până la capăt- drum care în general durează şi 2 ore. În 2 ore pot să ajung liniştită şi până la Braşov, cu un şofer mai tupeist. Oricum, ideea e că este un drum foarte interesant şi am de multe ori ocazia să văd o multitudine de oameni. O să încerc să îî clasific, terminând cu o scurtă poveste cu tâlc.

1. Femeia cu mustaţă care se duce la/vine de la serviciu

Grad de miros înţepător: 4/10. Suportabil.
Când s-a spălat ultima oară: Alaltăieri
Foloseşte antiperspirant: Vag. Eventual Impulse.

2. Piţipoanca de 97

Grad de miros înţepător: 2/10 dar miroase a prea mult parfum gen Chanel no. 5, nu a transpiraţie.
Când s-a spălat ultima oară: Acum 15 minute
Foloseşte antiperspirant: Rexona chiar!

3. Rockerul care nu îşi găseşte locul între "coloraţi"

Grad de miros înţepător: 3/10. Ok.
Când s-a spălat ultima oară: Azi- dimineaţă
Foloseşte antiperspirant: Uneori.

4. Muncitorul care se duce spre şantier

Grad de miros înţepător: 9/10. Îţi mută nasul.
Când s-a spălat ultima oară: Cândva, când era la putere Constantinescu
Foloseşte antiperspirant: Que?

5. Muncitorul care vine de pe şantier

Grad de miros înţepător: infinit/10. Simţi cum mirosul te loveşte. Fizic!
Când s-a spălat ultima oară: Probabil de Paşte, când a avut şi el 3 zile libere, dar miroase ca şi cum n-a cunoscut beneficiile apei şi săpunului niciodată!
Foloseşte antiperspirant: Ce e ăla?

6. Ţiganca din cartierul "Bucureştii Noi" sau Ţigăncuşa cu număr infinit de puradei

Grad de miros înţepător: 7/10. După restul categoriilor de mai sus, nasul este paralizat, deci...
Când s-a spălat ultima oară: Ea săraca s-o spăla, dar în apa în care a spalat deja covoare, copii, câini şi alte vietăţi de prin curte.
Foloseşte antiperspirant: Ea poate vrea, "Da' de unde bani, fată?"


Se făcea că, după o scurtă aşteptare de 45 de minute, soseşte sus-numitul 97, într-o zi cu cod galben de căldură anunţat la TV. Ştiam că o să fie un drum mai lung decât de obicei, pentru că autobuzul era supraîncărcat. După vreo 3 staţii în timpul cărora am stat numai lângă uşă, pentru a respira măcar 3 secunde aer cu aromă de noxe şi nu de produs al glandelor sudoripare. Evident că statul lângă uşă, pe lângă avantajul nepreţuit al oxigenului- o idee mai pur, are dezavantajul că toată lumea se freacă de tine, te calcă, îşi pune geanta pe piciorul tău recent călcat de prietena ameţită în Stuf, săptămâna trecută, în Vamă etc. Cele 14 staţii păreau nesfărşite, când, deodată, observ un loc ce părea să se elibereze la următoarea oprire. Ma foiesc, îmi fac planuri cum să îl ocup, până la urmă sar de-a dreptul pe scaunul recent eliberat, pe care curgeau stropi de transpiraţie. Scot şerveţelele, îl şterg şi ma aşez confortabil cu gândul la un pahar cu apă. La următoarea staţie urcă eterna "Ţigăncuşă cu număr infinit de puradei", care începe să îşi facă vânt fix în direcţia mea, moment în care lipsa apei şi a săpunului din viaţa acesteia mă facea să simt cum nasul meu se usucă şi cade. La următoarea staţie se eliberează toate locurile de lângă mine, vreo 4, căci eram exact la capătul autobuzului. În secunda imediat următoare, aceste locuri sunt ocupate de ţigancă şi de cei 6 puradei. Şi cum nu ţinea pe niciunul în braţe, am ajuns să împart locul cu una dintre fetiţele acesteia. Drăguţă, nu zic nu, simpăticuţă, cu ochii mari şi gene tip reclama la rimel şi cu bucle negre. Toate bune şi frumoase, în urechi îmi cânta Robbie un Angels de-mi scutura toate firele de pâr, când puştoaica pune capul pe mâna mea şi aţipeşte. "Ce draguţ" zic eu în mintea mea. Mare greşeală. În 10 minute am început să simt cum pe mână mă gâdilă ceva foarte, foarte tare. Când ma uit, îmi şiroiau toate transpiraţiile de pe fruntea copilei. Şi a stat Deea vreo 7 staţii cu transpiraţie străină curgând pe mănuţa recent spălată şi parfumată. Alea au fost poate cele mai lungi 20 de minute din viaţa mea. Şi, ce noroc, atunci când am ajuns la sor-mea, nu avea apă, de niciun fel! Senzaţie mai nenorocită ca aia n-am mai simţit de foarte mult timp! Aşa că vă doresc o vară antiperspirantă!

pace vouă\/

Despre cocalari şi alte specimene

Sunt fată. Asta spune multe despre mine. De la caracteristici psihologice, până la calităţi intelectuale şi fizice. Se spune despre femei că vorbesc prea mult, că nu conduc extraordinar, că sunt mai slabe la matematică decăt un bărbat, că sunt cicălitoare sau un alt cuvânt care începe tot cu c, dar pe care nu îl pot spune pe post. Totuşi m-am cam săturat să fiu distribuită sau să asist atunci când o prietenă este dintribuită într-un film porno imaginar al unui cocalar care crede că este atrăgător.

Am ieşit recent de la facultate şi mi-am îndreptat paşii spre frumosul Cişmigiu. Unde ce să vezi? Un mârlan îi arăta abilităţile sale de a efectua dansul împerechierii, unei fete care cred că avea o grămadă de alte lucruri mai bune de făcut decât să fie atentă la acel specimen. După observaţiile mele, era tipul de cocalar "pe trend". Adică, avea blugi nu foarte înzorzonaţi, tricou cu Harmani scris undeva mic, nu chiar la vedere, adidaşi normali, nu argintii cu cioc sau altceva. După ce l-am recunoscut? Evident, după ochelarii tip două dreptunghiuri aerodinamice cu reflexie gen oglindă. Asta pe lângă remarcele de un prost gust veritabil. A încercat timp de 5-6 minute să comunice cu domnişoara, dar nu cred că ea vorbeşte limba mârlănească, aşa că nu s-au înţeles foarte bine. A cam fost pe principiul Jderu': "Am vorbit engleza de mă dureau mânile." Aşa şi cocalarul meu, a vorbit mârlăneasca până a rămas fără cuvinte, că probabil aş putea scrie şi eu cam în 2-3 ore maxim, un dicţionar al cocalarilor care ar cuprinde cu siguranţă: parai, coco, fă, jmecher, jmen ş.a.m.d. Eh, pot să spun cu certitudine că mârlănaşul meu nu avea bani nici cât să meargă la eco-toilet. În schimb s-a enervat foarte tare atunci când a invitat-o pe fata în cauză într-un tur al Europei, sau mai exact "Hai, fată, să te duc prin Heuropa, să vezi şi tu Parisu'!", iar ea a părut total indiferentă la încercările lui de a-i capta atenţia. Şi atunci a devenit destul de violent. De ce sunt maneliştii violenţi? Motive sunt destule, dar cred că principalul este reprezentat de o slabă gestionare a propriilor sentimente. Mie imi trebuie cel puţin un minut pentru a-mi da seama dacă este sau nu cazul să mă enervez, unui manelist nu îi va lua mai mult de zece secunde să explodeze, indiferent dacă are dreptate sau nu. Pardon, fie vorba între noi, un manelist nu are NICIODATĂ dreptate. În majoritatea cazurilor nu are motive să devină violent, dar dacă mie îmi trebuie maxim 3-4 minute să mă calmez, unui manelist îi va lua cu siguranţă de la 15 minute în sus. În tot acest timp, va înjura încontinuu fără să se repete, lucru care poate părea fascinant la prima vedere. Deci problema înjurăturilor este una complexă: se contorizează la calităţi (un vocabular extrem de vast), sau la defecte (un creier nedezvoltat)? Oricum, violenţa lor se explică şi sexual. În primul rând maneliştii sunt cu hormonii la purtător permanent, totuşi este şi destul de dificil să stai cu testosteronul acasă la cum se îmbracă piţipoancele în zilele noastre. Şi cum toţi masculii frustraţi din acest punct de vedere, sunt puşi pe scandal, e mai bine să îi ocolim indiferent de specie sau orientări muzicale (asta ca să nu spuneţi că am neapărat stereotipuri despre manelişti). Totuşi această agresivitate specifică lipsei de activitate de tip sexual nu reprezintă un lucru neapărat rău. Daca ne gândim că în orice specie masculii beta sunt măcelăriţi de masculii alfa, putem spera la o diminuare a numărului de manelişti în perioada de împerechere. Sau...nu.

Am deraiat puţin de la subiectul principal, dar ideea e că într-un final, cocalarul şi-a dat seama că bate la porţi închise şi a plecat legănat, refăcându-şi arsenalul de replici de tip SF.

Şi totul se termină cu el venind spre mine:
El: "Ce ţi-aş mai faceeee..."
La care eu: "Ce?"
El: "...?"
Şi s-a tirat. Probabil nu se aştepta la un feed-back. Concluzia ar fi că această tehnică de agăţat nu prea dă roade, contrar aşteptărilor voastre.

pace vouă\/

Un fel de “Paşte fericit!”

Anul acesta minunata zi în care mama mea a trecut prin chinuri groaznice pentru a-mi da viaţă, pică în a doua zi de Paşte. Am experienţă, având în vedere că ziua mea s-a mai intersectat în trecut cu Floriile, dar şi cu Paştele. Trecuseră chiar 1969 de ani de când Mântuitorul a înviat, atunci când ziua mea s-a intersectat cu această minunată sărbătoare, care mie personal nu mi-a adus decât ghinioane. Dar să revenim. Simţi o frustrare greu de descris atunci când te sună o rudă foarte apropiată şi îţi spune „Hristos a înviat!”, dar „La mulţi ani” nu. Bineînţeles, Hristos, o personalitate pe care nimeni nu a cunoscut-o şi de a cărei existenţă nu este nimeni sigur, este mai important decât mine, o muritoare de rând. De ce ar şti că este ziua mea, când Mântuitorul a întreprins activitatea de a se ridica din mormânt tot în acea zi? Totuşi mă întreb de ce Paştele pica în fiecare an într-o altă zi. E ca şi cum Iisus învie la întâmplare, în ce zi crede El că ar fi mai potrivit. Da, sunt convinsă că există o explicaţie biblică pentru asta, dar nu vreau să o caut acum.
Da, după cum v-aţi dat seama, îmi exercit dreptul la voinţă proprie şi sunt destul de sceptică în privinţa existenţei Dumnezeului. Mă refer la Dumnezeul acela, pictat în biserici, la care ne rugăm, care are dedicata o întreagă carte cu un scris infernal de mic, care ne iartă păcatele şi ne interzice să intrăm în Casa Sfântă atunci când banala menstruaţie ne dă bătăi de cap. Cred în cineva sau în ceva, mai puternic decât noi toţi, nu pot să trăiesc cu impresia că noi, oamenii, suntem cele mai puternice, mai deştepte şi mai cu moţ fiinţe existente în Univers. Totuşi îmi permit să contest existenţa cuiva al cărui Trup şi Sânge sunt din apă şi vin, care s-a născut dintr-o fecioară, care a hranit 5000 de oameni cu câteva bucăţi de pâine şi de peşte şi care a mers pe apă. Dacă am crede în ideea că Dumnezeu protejează oamenii buni, de ce Papa se uită în stânga şi în dreapta când traversează? Mi se pare absurd că teama, ipocrizia, remuşcările şi alte sentimente de genul ăsta determină oamenii să meargă la biserică, să dea 2-3 acatiste şi să aştepte cu fundul în mână ca Doamne-Doamne să le îndeplinească dorinţele. Adevărul e că este infinit mai simplu să te rogi să ţi se întâmple ceva, decât să munceşti, să lupţi pentru ce îţi doreşti. Da, cerem. Dar să fim serioşi, dacă e să ne gândim creştineşte, trebuie să fim şi recunoscători pentru ceea ce primim, totuşi cine îşi aduce aminte să mai şi mulţumească atunci când dorinţa îi este îndeplinită?
Mă pot lungi la infinit, până când ziua mea va mai pica de 66 de ori de Paşte, dar nu cred că ajută. Este pentru prima oară când imi expun undeva scris, părerea despre credinţă şi Dumnezeu şi cel mai probabil, cu asta mi-am ratat biletul spre Rai. Noi să fim sănătoşi.

pace vouă\/

p.s.: Dacă vă întrebaţi de ce am scris cu litere mari anumite cuvinte pe care în mod obişuit cineva care se consideră ateu, nu le-ar scrie aşa, este pentru că respect faptul că poate cineva care citeşte crede în El şi nu mi-am propus să jignesc pe nimeni, sau cel puţin nu astăzi.

Eu cand vreau sa vad un film bun...

...mai bine îmi pun pofta-n cui.
Nu citiţi dacă nu aţi văzut încă filmul "Eu când vreau să fluier, fluier", deoarece o să vă strice toată surpriza.
Am fost să vadă şi ochiul meu, lăudatul film "Eu când vreau sa fluier, fluier", regizat de Florin Şerban, despre care auzisem că a castigat Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin şi Premiul Alfred Bauer. Bun. Din nou am făcut greşeala de a pleca să văd acest film cu nişte aşteptări mult prea ridicate.
Copleşit de emoţii şi presat de timp, Silviu închide ochii… Libertatea, vântul, drumul, primul sarut. Din acest moment i se poate întampla orice.
Cam aşa suna sfârşitul sinopsisului pe care l-am citit înainte de a ieşi din casă. Drept urmare, mă aşteptam să văd ceva într-adevăr frumos. Libertatea s-a rezumat la cele 10 minute, cred, petrecute la cafea, în tăcere, împreună cu Ana, vântul... mă rog, era oricum acolo, nu e ceva spectaculos, vreun tsunami sau ceva similar. Drumul...? Spre ce? Spre încă 4 ani de pârnaie? Atunci da, este prezent. Primul sărut? Hm, i-aş spune oricum, dar în niciun caz sărut. Într-adevăr m-a emoţionat, să zicem, dovada de dragoste pe care i-o face fratelui mai mic şi jocul actoricesc prestat de tinerii din rolurile principale. Mi-a mai plăcut că prezintă realitatea din închisorile româneşti şi faptul că deţinuţi reali au făcut parte din distribuţie. Ideea filmului, aceea că Silviu se sacrifică pe sine pentru a-şi salva fratele mai mic de la un destin asemănător cu al lui, este una care te face să îţi doreşti să poţi face un lucru similar, însă aceasta este dusă puţin prea la extrem, seamănă cam multicel cu Ştirile de la ora 17:00. Sunt într-adevăr câteva scene chiar interesante, tensionate, care te ţin puţin cu sufletul la gură şi care te transpun în atmosfera filmului, însă sfarşitul este unul pe care nu l-am gustat. Ideea de a lăsa loc unui final "personalizat" în mintea spectatorilor este una în general bună. Acum a fost o alegere destul de neinspirată, aş spune eu. De asemenea, câteva (ca să fiu indulgentă) scene/idei prezente în film sunt duse cam prea în sfera SF-ului. Totuşi, am învăţat ceva bun în această minunată seară de martie: nişte expresii pe care nu o sa le reproduc acum, aici, dar care sunt într-adevăr hilare.

pace vouă\/

Gândirisme- part VIII

Cursa înarmării nucleare este ultimul dintre cele 8 păcate capitale ale omenirii civilizate. Cursa înarmării nucleare pune omenirea în faţa unor pericole mai uşor de evitat decât cele presupuse de procesele prezentate anterior. Este mult mai uşor să fabricăm o bombă decât să încercăm să îndreptăm toate comportamentele care, încet-încet, ne duc spre o lume dezumanizată. La urma urmei, sunt mult mai întâlnite comportamentele distructive decât bombele, tocmai din acest motiv Lorenz le consideră pe acestea din urmă “pericole mult mai uşor de evitat”.
În concluzie mi-a plăcut cartea lui Lorenz deoarece m-a făcut să realizez anumite aspecte ale vieţii, pe care înainte nu le conştientizam sau poate eram prea absorbită de aparenţe ca să le conştientizez. Acum chiar cred că lumea este într-o continuă decădere morală şi spirituală. Dacă am citi cu toţii această carte poate că am încerca să fim altfel, mai buni, mai înţelegători, mai civilizaţi şi poate treptat-treptat lumea s-ar schimba în bine. Fiecare dintre noi poate că ar trebui să citească această carte măcar din curiozitate şi apoi cu siguranţa şi-ar ridica nişte semne de întrebare în privinţa societăţii în care trăieşte.

pace vouă\/

Gândirisme- part VII

Penultimul păcat despre care am citit în cartea lui Lorenz este receptivitatea la îndoctrinare. Ceea ce gândim e de cele mai multe ori fals, dar ceea ce ştim este adevarat. Faptul că trăim în comunităţi mari, dar în locuri restrînse ne face să fim foarte receptivi la opiniile şi trendurile adoptate de ceilalţi. Şi pentru că există mass-media, modă, muzică, şamd, există şi doctrine care animă largi mase de oameni. Sondajele de opinie, tehnica reclamelor şi moda abil dirijată îi ajută pe marii producători din vest şi pe funcţionarii din est sa dobândească acelaşi tip de putere asupra maselor. Dacă te sustragi mass-media, deci dacă nu citeşti ziare sau dacă nu te uiţi la televizor, eşti considerat caz patologic şi într-un fel sau altul, discriminat. Este atât de uşor să fim manipulaţi prin reclame, încât chiar şi cei mai inteligenţi dintre noi cad în plasa acestora. Un fenomen foarte des întâlnit, care cuprinde într-un fel şi “întrecerea cu sine însuţi” şi ”receptivitatea la îndoctrinare”, dar si ”decaderea genetică” îl reprezintă lăsarea de către părinţi a copiilor în faţa televizorului cat aceştia sunt plecaţi, fapt pe care l-am întâlnit întâi prin filmele americane, apoi în realitatea care mă înconjoară. Frica de a fi intruşi, adică de a nu fi la curent cu ultima modă sau cu ultimile ştiri, e mai mare decât jena de a face parte din turmă, astfel că, din a fi simpli spectatori, ajungem să acceptăm şi chiar să susţinem lucruri, mentalităţi, produse, care sunt în totală opoziţie cu felul nostru de a fi, cu esenţa noastră. Probabil că ne este mai simplu să trăim controlaţi de alţii prin diferite modalităţi, a merge odată cu gloata nu cere o capacitate mare de raţionare. Puţine sunt elementele din mass-media care ne încurajează să fim unici, să facem lucruri extraordinare, iar asta e simplu de înţeles, cel puţin pentru mine, tocmai prin faptul că fiind aproximativ la fel, este simplu să fim controlaţi prin aceeaşi strategie. Zilnic ni se inoculează idei de genul "încălzire globală", "articole bio", etc, care devin din realitătţi, simple elemente de îndoctrinare. Dacă stau bine să mă gândesc, până şi articolele despre relaţii&Co din Cool Girl, Bravo, sau alte asemenea, sunt modalităţi de a băga în cap fetelor vulnerabile (cine nu e de fapt aşa?) anumite idei, unele mai nepotrivite ca altele. Mă pune pe gânduri...

pace vouă\/

Gândirisme- part VI

Sfărâmarea tradiţiei este al şaselea păcat capital al omenirii civilizate în viziunea lui Lorenz. Cu cât două grupuri etnice s-au dezvoltat mai mult timp în mod independent unul de celălalt, cu atât diferenţele cresc. Aici se poate vorbi despre două mari probleme: repulsia unui grup etnic faţă de un altul, dar şi a tinerilor faţă de cei mai în varstă de exemplu. Ambele sunt probleme de actualitate, mai ales deoarece conflictul dintre generaţii a atins cote maxime. Tinerii nu mai simt un respect aparte pentru cei mai înaintaţi în vârstă, nu îi percep ca fiind persoane cu experienţă, care pot da sfaturi bune în cele mai multe cazuri şi cu o înţelepciune de care pot “profita”. Tinerii simt o adevarata ură pentru bătrâni, însa nici aceştia din urmă nu sunt receptivi la evoluţia societăţii în care trăiesc, cu atât mai puţin la cea a lumii. Lorenz consideră că tinerii nu se revoltă neaparat împotriva unui anumit lucru, ci impotriva părinţilor sau a celor mai in vârstă. De fapt se revoltă împotriva la orice, nu lucrul din cauza căruia se revoltă este important, ci acţiunea în sine. Alte genuri de conflicte, care nu ilustrează neapărat sfarâmarea tradiţiei (unele latente, altele clar exprimate) sunt şi cele dintre orăşeni şi cei crescuţi în sate, sau dintre persoanele care ascultă genuri total diferite de muzică. Este în totalitate adevarat că diferenţele dintre două grupuri de orice fel se dezvoltă independent. Asupra duşmanului se revarsă o mânie cruntă, aşa cum omul nu poate simţi nici pentru cel mai păcătos animal de pradă, ci numai pentru om. Grupurile culturale au tendinţa de a se considera superioare ca specie oricărui alt grup şi susţin acest lucru prin exemplul lui Lorenz. El spune că uciderea unei persoane dintr-un alt trib decat cel din care face parte criminalul, nu este considerată crimă adevărată. Ura este un sentiment care poate fi intensificat foarte uşor, poate chiar cel mai uşor dintre toate, iar oamenii care se urăsc pot fi instigaţi unii împotriva altora şi astfel, manipulaţi cu mare uşurinţă. Ura pe care suntem învăţaţi să o simţim faţă de cei diferiţi este o formă de manipulare.

pace vouă\/

Gândirisme- part V

Decăderea genetică este al cincilea păcat identificat de Lorenz. Dacă tot ceea ce este programat filogenetic nu ar putea fi influenţat ipso facto prin învaţare şi educaţie, atunci omul ar fi o minge iresponsabilă în bătaia pornirilor sale instinctive. Este vorba aici despre rolul primilor ani din viaţă, al apropierii mamei de copil ca fiind fundamentală pentru sănătatea sau insanitatea copilului. În copilărie se produc, după Lorenz, dereglări ireversibile, care mai apoi au un rol decisiv în formarea personalităţii şi în comportament. Vezi "cei şapte ani de acasă" :D Am văzut într-un documentar că dacă nu vorbeşti cu copilul când este mic, creierul său capata o formă ciudată specifică primatelor. Adică dacă mama nu vorbea cu mine când eram bebeluş, acum eram o veritabilă maimuţă? Aşa se pare. La fel cum la animale, prin domesticire, unele instincte se hipertrofiază, la om se întâlneşte exact acelaşi fenomen, evident raportat la condiţia umană.

pace vouă\/

Gândirisme- part IV

Moartea termică a simţurilor este păcatul cu numărul 4 al lui Lorenz. Orice ne provoacă cea mai mică neplăcere este eliminat din vieţile noastre. Din cauza dispariţiei treptate a neplăcerilor, nu mai avem nici capacitatea să punem în balanţă răsplata si pedeapsa, astfel, când nu mai există contrast între acestea două, răsplata nu mai poate fi valorificată. Asta e varianta deşteaptă de la vorba aia din oracole... aia cu "dacă nu ar exista lacrimi, zâmbetele nu ar mai avea nicio valoare". Pateeetic. Dar adevărat. Lorenz accentuează ideea că fără obstacole, bucuria este aproape imposibil de conştientizat. De asemenea, nu mai preţuim lucrurile din jurul nostru asa cum ar trebui. Atunci când se mută, mulţi americani îsi vând obiectele din casă cu o uşurinţă surprinzătoare, pentru a-şi cumpăra apoi altele noi. Oamenii sunt tot mai atraşi de lucruri noi, de prieteni noi, de activităţi noi. Noul vinde, noul ne interesează, vechiul este aruncat la gunoi fără cea mai mică urmă de remuşcare. Cam cum este reacţia americanilor la moartea cuiva, atunci când încetează să mai vorbească despre cel decedat, ca şi cum nu ar fi existat niciodată. Reacţie care este, în viziunea mea, cel putin ciudată. Faptul că nu mai pomeneşti de cel care a murit nu face ca dispariţia lui să devină un eveniment fictiv. Dar să lăsăm moartea. Despre ea, cu altă ocazie. Totuşi, am devenit dependenţi de „confort”, de toate aparatele mai mult sau mai puţin necesare din casele noastre. Nu mai putem trăi fără PC, mobil, Ipod, prăjitor, cuptor cu microunde sau fără ştiu eu ce alte aparate sofisticate deţinem. Şi asta îmi dă de gândit.

pace voua\/

Gândirisme- part III

Întrecerea cu sine însuşi este cel de-al treilea păcat capital. Cu toţii trăim pe fugă astazi, chiar dacă la tot pasul primi sfaturi de genul "Relaxază-te" sau "Numără până la 10 si gândeşte-te bine". Rareori ne oprim din mers ca să vedem un apus, sau să ascultam o pasăre cum ciripeşte. Sună poetic, dar ochii nu ne-au fost daţi numai pentru a putea să număram banii, iar urechile ca să auzim o altă jignire. Ne folosim de simţuri cu superficialitate, fără a mai percepe în profunzime ceea ce ne înconjoară. Degeaba există acum mii de formaţii de succes, dacă muzica nu ne mai relaxeaza, ci ne sporeşte starea de anxietate. Încă din perioada preşcolară suntem tentaţi să facem comparaţii (cine desenează cel mai frumos sau cine primeşte cele mai frumoase cadouri de Moş Nicolae, de exemplu), iar mai apoi, în liceu ajungem să intrăm în adevărate competiţii de popularitate. La maturitate vrem să caştigăm tot mai mult, să avem succes, lucruri care nu ar fi greşite dacă nu am face din bani un scop în sine, ci i-am lăsa la stadiul de mijloc de trai.Agitaţia plină de frică şi frica agitată îşi au rolul lor în a-l văduvi pe om de calităţile lui esenţiale. Una dintre acestea este reflecţia. […] E foarte probabil ca în procesul miraculos al devenirii omului să fi jucat un rol decisiv faptul că o fiinţă ce îşi explora curioasă mediul inconjurător s-a trezit într-o bună zi cercetându-se pe sine însăşi. Continua competiţie nu ne lasă timp nici măcar să cheltuim ceea ce câştigăm. Locul doi reprezintă acum, într-un fel, cea mai mare ruşine. Nu mai avem capacitatea să stăm singuri, să reflectăm asupra lucrurilor, ne este frică de propriile ganduri.


pace vouă\/

Gândirisme- part II

Pustiirea spaţiului vital este al doilea păcat despre care aminteşte Lorenz. S-ar putea sa sune un pic eco, chestie care nu e neapărat rea, numai că eco acum e doar un lucru care ţine de modă. Toate alimentele bio şi toate polologhiile despre ecologie sunt doar de faţadă, pentru că nimeni nu prea face ceva în sensul ăsta. Toţi se bat cu pumnii în piept, dar nimeni nu ridică un ac de jos. Toate fiinţele vii, indiferent de marimea lor, sunt adaptate unele la altele. Vorbind despre specii, şi nu despre indivizi, pot afirma chiar că prădătorul şi prada nu sunt deloc în poziţii ostile. Orice dezechilibru produs într-un spaţiu, duce în timp la distrugerea acestuia. Defrişările in exces, pescuitul unui anumit tip de peşte , vânarea unui anumit tip de animal, introducerea unui animal într-un habitat în care el nu exista, toate acestea sunt greşeli care produc dezechilibre majore în ecosisteme. Cu toţii suntem astăzi îndemnaţi prin diferite moduri, să reciclam hârtia, sau orice altceva, dar câţi dintre noi o şi fac? Poate de jenă că am putea fi priviţi ciudat cand ducem hârtia la centrele de reciclare, poate din cauza comodităţii, puţini renunţăm la timp din vieţile noastre pentru a-l aloca unei activitaţi atat de importante cum este protejarea spaţiului în care trăim. Chiar ar trebui să ne gândim la asta şi să nu mai mergem pe principiul "Dupa mine, potopul!".

pace vouă\/

Gândirisme- part I

M-am apucat să recitesc prima carte care mi-a fost recomandată în anul I de facultate şi anume "Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” a lui Konrad Lorenz. M-a fascinat atunci pentru că, într-un fel sau altul, esenţializează consecinţele evoluţiei oamenilor. Dacă stau să mă gândesc, sunt lucruri logice, dar la care nu am "meditat" niciodată. Să vedem totuşi despre ce este vorba.
De multe ori m-am trezit întrebându-mă cum era viaţa înainte cu zeci de ani şi dacă oamenii aveau aceeaşi mentalitate ca în zilele noastre. Uitându-mă în jurul meu realizez că nu există oameni cu adevărat civilizaţi. De fapt, a fi civilizat nu mai este nici măcar un ideal, este un lucru neînsemnat, o chestie pe care n-o mai doreşte nimeni în mod special.
Suprapopularea ar fi primul păcat adus în discuţie. Aglomerarea urbană duce la intensificarea comportamentului agresiv al oamenilor care sunt obligaţi să trăiască într-un un spaţiu personal din ce în ce mai restrâns. În autobuze, pe străzi, la concerte, suntem în permanenţă în apropierea altor persoane, majoritatea necunoscute, fapt care ne determină să fim din ce în ce mai puţin prietenoşi. Cu alte cuvinte, înghesuiala ne amplifică agresivitatea. În cazul ăsta pot să afirm că ne asemanăm cu animalele mai mult decât am vrea, pentru că ştim cu toţii că dacă înghesui nişte mâţe într-o cuşcă o să iasă cu miorlăieli şi zgârieturi. Aud tot mai des expresia "Nu-ţi mai bate atâta capul cu ăla/aia", deci oamenii se implică emoţional din ce în ce mai puţin; cu cât avem mai multe persoane în jurul nostru, cu atât relaţiile devin mai superficiale:”noi nu suntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii”. Toţi ne oprim pe stradă să ne uităm la cineva care a căzut, dar puţini ne arătam dispuşi să dam o mână de ajutor. Asta ar însemna că în mediul rural comportamentele agresive sunt mai rar întalnite. Asta nu cred că am cum să verific, sau cel puţin nu azi. Ca să fiu sinceră, cred totuşi că suprapopularea este overrated. E o scuză bună pentru toate evenimentele violente la care asistăm, dar nu adevăratul motiv al lor.

Voi continua în viitor cu restul păcatelor care ne fac să vrem să ne mutăm dacă nu de pe planeta asta, măcar din România. Trăiască Futurama!

pace vouă\/

The land of choice

Una dintre cele mai interesente reacţii la articolul ăsta a fost "What the fuck am I reading?" a lui.

Se pare că cineva a venit cu geniala idee să pună taxă pe sex. Şi că ar fi 50 de RON.
Mda. Trecând peste caterinca de genul "plătim pentru sex, deci o să fie un fel de prostituţie generală" ajungem la o chestie mai complicată. Înţeleg să plătesc taxă pe viciu. Dat fiind că există externalităţi, putem să spunem că viciile au repercusiuni asupra celor din jur. Să spunem că înţeleg până şi taxa pe fast-food. Dar sexul? Cu ce mă deranjează pe mine că vecinul de dedesubt face sex? Cu nimic, nici măcar dacă este foarte zgomotos. Dar de ce să nu avem taxă pe respirat? Cine respiră mai des plăteşte mai mult. Sau taxă pentru faptul că... nu stiu... avem două picioare?

Şi o sa avem plan tarifar, cam ca la Vodafone? Două quickie-uri la preţ de unul? Sex nelimitat pentru doar 300 RON pe an! Ofertă specială de Crăciun: 50 de RON pentru lunile decembrie şi ianuarie!
O să plătim pe partidă sau timpul efectiv în care o facem? Dar dacă de exemplu aleg sa îmi provoc placere singur, costă? Şi dacă nu am orgasm, primesc banii înapoi? Dar ce se va întâmpla cu industria porno? Şi mai ales, de când s-a apucat tata de gătit?

Şi ca fapt divers, ce o sa facă, o să ne pândească la geam sa vadă dacă facem sex sau nu?
Unde naiba am ajuns să trăim?

pace vouă\/

l8r edit: Să înţeleg că domnul Ioan Mircea Pascu, cel care a propus această taxă, este căsătorit de prea mult timp ca să mai facă sex?
Potrivit unui studiu al Asociaţiei pentru Medicina Sexualităţii din România, "un român face sex in jur de 12 ori pe lună”. Adică ar trebui să dea 600 de RON, care este exact valoarea salariului minim pe economie. Ce bine!
Cum salariul minim brut pentru angajaţii cu studii superioare, este de 1200 RON, ar însemna că vor face sex de 24 de ori pe lună, asta dacă renunţă la mâncare şi la restul lucrurilor necesare traiului. Deci o să existe o corelaţie puternică între nivelul de fericire şi venit. La început, melodia asta mi s-a părut penibilă, dar acum că mă gândesc mai bine...
Interesant, dar mai ales trist.

"Prost să fii, dar să mai şi semnalizezi"

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Piţipoanca sub lupa unui sociolog.

Piţipoanca este unul dintre exemplele care caracterizează societatea consumeristă, o persoană axată pe distracţie, aspect fizic, bunuri materiale (Zygmund Bauman- 2007, scopul dezvoltării- o goană de nestăpânit după distracţie). Pentru piţipoancă relaţiile sunt de tipul schimb de piaţă: se afiliază cu un bărbat, îl reprezintă în societate, iar el îi oferă confort material şi îi satisface nevoile superficiale. Se ghidează după "principiul plăcerii" şi aspiră la un trai extravagant şi la bunăstare. Piţi reprezintă hiperconsumatorul emancipat dus la limita extremă- avid de produse care aparţin unor mărci scumpe (sau care arată ca şi cum ar aparţine), preocupat de relaţii sociale cu persoane cunoscute, informat în legatura cu ultimele trenduri. Femeia piţi trebuie să atragă atenţia asupra ei şi se transformă, cu sau fără intenţie, într-un produs de consum care are sau nu succes pe piaţă în funcţie de capacitatea ei de a se prezenta într-o formă cât mai apreciată de către consumatori.
Piţipoanca este o femeie superficială, nu foarte inteligentă, cu ocupaţii din sfera mondenă, îmbracată casual- elegant (am fost draguţă aici), fără un job stabil neapărat, sau cu unul care presupune interacţiunea cu alti actori sociali: ofiţer de credite la ING, maseuză, vânzătoare în Mango, promoteriţă la ţigări, fotomodel la SIAB şi nu în ultimul rând animatoare într-un club "de fiţe". Pune preţ în totalitate pe aspectul fizic, fiind caracterizată în principal de falsitate (de la sânii şi buzele false, până la fondul de ten în exces şi tocurile inuman de înalte şi incomode). Am descoperit un pattern şi anume acela că piţipoanca trebuie să fie la o facultate care are "management" în titlu. Ca locuri frecventate ar fi mallurile, sălile de fitness, saloanele de cosmetică şi nu în ultimul rând cluburile. Piţipoancele sunt asociate cu tulburări de alimentaţie (anorexie, bulimie), poate din dorinţa indivizilor de a-şi explica modalitatea prin care ele arată bine (în accepţiunea generală).
Ca imagine am reuşit să creionez o femeie tânară, în jurul vârstei de 25 de ani, la volanul unei maşini scumpe, decapotabile, primită cadou, cu un caţel mititel, alb şi pufos în braţe, vorbind la telefonul roz-bombon(aşa se scrie?!), la un semafor undeva în Dorobanţi, venind de la solar, îndreptându-se spre sala de fitness, îmbracată strident, cu tocuri în picioare. Piţipoanca este privită cu dispreţ de către majoritatea indivizilor şi este atacată prin glume şi ironii. Pentru a le identifica mai uşor, piţipoancele au fost împărţite în trei categorii şi anume: “piţipoancele rafinate”, “cele care vor să fie piţipoance şi le copiază pe acestea” şi ”cele definite de ceilalţi din diferite motive ca fiind piţipoance”.

Cam atât despre Piţi for now.

pace vouă\/