The day someone doesn't want to go home.

0733049... Uneori mai formez numere de telefon din memorie, fara sa caut in agenda, doar ca sa o mai exersez. M-am trezit formand numarul asta si nu mai reuseam sa identific destinatarul. Dupa ce am format primele 7 cifre, telefonul mi-a recomandat destinatarul. Pe ecranul telefonului mi-a aparut numele in dreptul caruia era trecut numarul: Tic. Atunci mi-am dat seama ca au trecut mai mult de 7 luni de cand n-am mai format numarul asta.

Imi placea sa spun si sa cred despre mine ca sunt curajoasa. Am plecat singura pe coclauri, am trecut peste tot felul de frici, m-am dat in montagne-russe-uri, am trecut pe langa haite de caini, am crezut ca sunt invincibila. Dar nu am avut curaj sa fac cel mai mare si mai important lucru pe care as fi putut sa il fac: sa ma apropii la timp de tata cand era intr-o stare grava. Mergeam in vizita, insa nu reuseam sa ma conectez la frica lui, la starea lui, la ce simtea sau ce spunea. Ascultam, il tineam de mana, dar cum simteam un pic din durerea aia, o parte din mine isi dadea shut down. Poate pentru ca speram sa se faca bine cu atata ardoare incat refuzam sa accept realitatea de teama sa nu imi zdruncine speranta. De teama ca n-am sa pot sa mai functionez daca accept. De teama ca o sa mi se faca frica de moarte. De teama ca o sa trebuiasca sa accept ca vine ziua in care urc scarile de la bloc si, sprijnita de perete, o sa fie o cruce pe care o sa vreau sa o arunc. De teama ca o sa trebuiasca sa fac asta iar si iar.

 Am ales (credeam eu) cea mai precauta cale pentru mine, din inconstienta si din aroganta data de faptul ca eram 100% sigura ca "noua nu ni se poate intampla". Am facut cea mai mare greseala dintotdeauna, iar acum, oricata rusine as simti, nu pot decat sa spun si altora, ca sa nu o faca si ei. E al dracului de greu sa fii alaturi de cineva drag care sufera, fizic sau psihic, e dureros, dar e terapeutic pentru amandoi, zic eu. Stiu asta pentru ca abia in ultima luna a lui am putut sa fiu acolo asa cum am fi avut amandoi nevoie. A fost lucrul cel mai de pret din toata relatia noastra, sa il tin de mana cand se confrunta cu teroarea, sa-i citesc in ochi dorinta si determinarea de a se face bine, sa ascult cum vorbeste cu pasiune despre vocatia lui - a fost cu adevarat o terapie.

 Auzi o veste tragica despre cineva cunoscut, te duci la inmormantare, plangi odata cu cei dragi, zambesti cand vine vremea amitirilor frumoase depanate la masa, spui "Imi pare rau" sau "Condoleante" si pleci. Acasa la tine, acolo unde te asteapta pisica, iubita, sora sau altcineva. Te intorci la viata ta de dinainte si incerci sa nu te mai gandesti la ziua asta. Si asta e... bine, doar temporar. Nu ca ar trebui sa te gandesti la asta zi de zi, chiar deloc. Dar ar trebui zi de zi sa te gandesti la cei mai apropiati oameni pe care ii ai in viata ta. Sa le spui ca tii la ei, sa iti faci timp pentru ei. Pentru ca, in ziua in care tu ai plecat acasa de la o inmormantare, cineva s-a intors intr-o casa mai goala. A plecat de la cimitir spre o casa in care n-ar vrea sa mai intre. Au trecut zilele si pare ca lucrurile s-au mai linistit si durerea s-a mai potolit. Dar BAM! Vine o zi de nastere, un Craciun, o sarbatoare si atunci toate vin inapoi de parca n-au plecat niciodata. Si tot asa, pana cand toate astea nu mai au putere sa se intoarca asa.

 Scoate telefonul si scrolleaza prin istoria apelurilor. Uita-te la ultimele numele apelate. Ultimele de azi, din saptamana asta, din luna asta. Ai grija ca cele mai multe sa fie catre cei dragi, tine legatura cu ei in fiecare zi, trimite-le macar un mesaj. Nu doar acum, azi, nu e despre asta. E despre a te conecta cu ei in fiecare zi, timp de o luna, un an, apoi 5, apoi toata viata ta. E singurul lucru din viata ta, in afara de hranit si hidratat, care trebuie neaparat sa fie constant. Corpul iti trimite semnale clare cand e insetat sau infometat, din pacate nu sunt la fel de clare si in cazul asta.

 Inconjoara-i pe ai tai dragi cu dragoste si cu apreciere cat de des poti, e un lucru atat de mic, dar care are o importanta imensa, pentru ei si pentru tine.

 pace\/

How much are you worth?

Am un obicei pe care-l practic tarziu in noapte, atunci cand nu am somn: sa testez tot soiul de aplicatii. Genul e putin important: sport, productivitate, gatit, jocuri, educatie, reduceri, muzica, meditatie, yoga, managerierea bugetului, invatarea de limbi straine, teste. Incerc orice si toate imi ocupa mai mult de 20G din cei 32G pe care mi-i pune la dispozitie telefonul. Evident, rar le dezinstalez, pentru ca mania mea de a strange orice se manifesta si aici. De exemplu, am inca instalata aplicatia Yahoo Messenger, desi aproape nimeni nu mai foloseste asa ceva. Nici macar eu.

Aseara, in negura noptii, in timp ce vecinul de deasupra se uita la Antena 3, eu am descoperit niste aplicatii absolut incredibile. Mina de aur, va zic! Una dintre ele se intituleaza Social Price. Cred ca nici daca eram intr-un stadiu de maxima detestare de sine nu mi-as fi cautat pe Appstore valoarea. Ma convingeam ca e sub nivelul marii si ma linisteam. Revenind insa la seara de ieri, gasesc aceasta minunata inventie a unei minti luminate. Chiar zilele trecute aveam o dezbatere cu mine legat de ce ma face sa fiu un om valoros, pentru ca iar intram in nesfarsitele procese mentale pe temele: "Andreeo, o sa mori de foame", "Mai mama, zici tu ca e bine ca ti-ai dat demisia? Acum cu ce platesti chiria?" si alte asemenea. Ma gandeam ca noi, ca oameni, avem tendinta superficiala sa-i judecam uneori pe ceilalti dupa avutiile vizibile, materiale, gen: salariu, masina, haine asortate sau telefon. Cand zic "judecam" ma refer la o arie intreaga de treburi: daca el are un Mertz ultimul racnet e copil de bani gata, daca ea foloseste un telefon monocrom e hipsterita, daca el foloseste o masina de acu' 15 ani e sarantoc si exemplele pot continua.

Cele mai intalnite intrebari in cazul meu in ultima vreme sunt:"Da' ce salariu aveai? Da' acu' cat castigi?". Pentru ca da, acum ca traiesc pe spinarea lui Grim sunt mai putin om, mai putin desteapta, amuzanta, buna, perseverenta, valoroasa. Prima intrebare nu e "Esti fericita?" sau macar "Iti place ce faci?", si nu ma refer aici la cunostinte indepartate, ci si la cele mai apropiate. O fi cumva in aer o ingrijorare masiva pentru bugetele fiecaruia? Sau si altii cred ca valoarea lor sta in zerourile din salariu? "Phew, acum castig mai mult decat Ion, produc mai mult decat el, deci ca om sunt mai valoros decat el". Mda, deci chiar am avut discutia asta idioata cu mine inainte sa ma pufneasca rasul realizand stupiditatea situatiei.

Sa trecem peste micul moment egocentric si sa revenim la aplicatie.

 Primul mesaj cu care ma intampina minunatia este Discover what your value is in society! si un loc gol in care sa-mi scriu numele. Imi introduc apoi locul de bastina, orasul si numarul de locuitori, data nasterii, inaltimea (nasol moment, Andreea) si greutatea. Apoi imi aleg dintr-o lista sporturile practicate, partea amuzanta e ca nu gasesc "alergatul". Moving on. Aleg tot dintr-o lista ce mananc si chiar cand credeam ca am un stil de viata sanatos... BAM!!! ...apare pizza in lista si ma vad nevoita sa o bifez. De prea multe ori. Apoi vine o intrebare pe care o voi copia asa cum e: How many times in the past three months have you been in contact with nature? Nu stiu ce sa raspund la asta. Apoi ma chestioneaza in legatura cu numarul de contacte de pe retelele de socializare. Mno, dupa Camp am adaugat vreo 400 de prieteni la cei 140 pe care ii aveam pe Facebook. Valoare, fratica! Cati prieteni am din alta tara? Numele cator rude il stiu? Cati oameni mi-ar imprumuta o suma mare de bani? Apoi tre' sa completez ultima scoala absolvita, cate limbi straine vorbesc, la cate instrumente cant, la cate muzee si expozitii am fost in ultimele 3 luni si cate carti am citit anul asta. Interesant e ca rotita de selectie mergea doar pana la 19. Am ratat SINGURA intrebare care-mi crestea si mie valoarea.

Apoi urmeaza genul ala de intrebari de tipul pe o scala de la 1 la 5 cat de mult imi place sa:
-directionez oamenii intru atingerea scopurilor
-dau ordine cand lucrez in echipa
-incerc lucruri noi
-fac chestii conventionale
-imi planific activitatile
-imi fac visurile sa devina realitate.

Iar intrebari: cate luni din viata mea am fost intr-o relatie, in cate ONGuri activez si cate animale de casa am avut de-a lungul vietii. Apoi am apasat butonul magic care imi spune cat valorez.

Apare cifra magica: 0 ron :))

Posibil sa fie o eroare sau sa fie inaltimea de vina, cert e ca sunt 0, frate. Exista chiar si un buton de ranking, dar vad ca toti sunt 0, deci e ok. Ce mai puteam face era sa cer sfaturi de crestere a valorii. Bineinteles ca nu am ratat ocazia sa il apas, doar sunt 0, am unde creste. BEHOLD!

Cica:
- locul in care stam influenteaza direct valoarea noastra.
- ceea ce cred oamenii despre noi e ceea ce ne da valoarea.

Nici nu cred ca are rost sa spun ceva mai mult decat ca mi-as dori sa ii cunosc pe oamenii care au venit cu ideea acestei aplicatii.

Utilitate: 0/10
Interfata: 3/10
Suport, updates, treburi de genul asta: irelevant

Cred ca e nevoie sa ne aducem aminte in fiecare zi ca nu suntem doar salariul nostru, nu suntem doar emblema de pe capota, nu suntem doar device-ul din buzunar, nu suntem doar eticheta dintre omoplati, nu suntem doar locul unde muncim, nu suntem doar cadourile pe care le oferim, nu suntem doar cheia de la casa noastra de vacanta. Suntem mult mai mult decat atat. Suntem noi in vacanta frumoasa platita din salariul ala, suntem primul sarut din masina cu emblema misto, suntem mesajul de adio trimis de pe telefonul de ultima generatie, suntem pata de sos de rosii de pe camasa cu care eram imbracati cand am luat ultima cina cu ea, suntem ceaiul facut pentru colega din birou, suntem mesajul si dragostea care vin la pachet cu cadoul oferit, suntem rasetele de la petrecerea cu prietenii din casa noastra de vacanta. Suntem toate astea, experientele din ele, sufletul din ele si inca mult mai mult!

Avem nevoie sa ne iubim pe noi insine si pe cei din jur fara sa cautam motive pentru asta. Avem nevoie sa stim ca suntem valorosi ca oameni, doar prin simpla noastra existenta.

Pana data viitoare, cand vom discuta despre aplicatia ce vine intru ajutorarea onanistilor, va doresc zi cat mai putin ciudata.

Succesuri.


p.s.: Un soi de disclaimer: Parerile emise aici sunt bazate strict pe experienta mea, nu sunt adevaruri general valabile, sunt observatii simple si limitate la Universul meu.

Secretul zambitului dis-de-dimineata

Trebuie neaparat sa impartasesc asta cu voi, pentru ca am descoperit secretul unei zile excelente incepute de dimineata. Hai sa va spun cum a fost la mine.

M-am trezit cu o ora inainte de a pleca, timp care mi-a permis sa:

-stau 5 minute dupa trezire sa vad putin “din avion” ziua ce va urma si sa imi fac un plan de bataie

-ma spal linistita si sa petrec vreo 10 minute in baie cu ritualurile de curatare-machiere

-imi fac cafeaua asa cum imi place mie si sa ma bucur de micul-dejun

-citesc 10 pagini dintr-o carte care ma face sa zambesc.

Toate astea de mai sus au fost cumva din intamplare alese de-a lungul timpului ca activitati de dimineata, inlocuind clasicele “verificat mail cand nici nu m-am ridicat din pat” sau “mancat micul-dejun si scrollat pe Facebook” - doua dintre lucrurile care ma faceau sa nu incep ziua deloc bine. Am inceput sa ma intreb de ce oare la 8 dimineata ma surprind in metrou incruntata ca ultimul monstrulet in loc sa fiu fericita ca incepe o noua zi si, hai sa fim seriosi, nu s-a intamplat inca nimic pana la ora 8 astfel incat sa avem vreun motiv plauzibil sa nu zambim. Si am descoperit magia zambitului cat de devreme pot, chiar dupa ce ma trezesc! Si magia zambitului in metoru la necunoscuti. Parca te impung mai usor cu coatele, parca nu te mai calca pe bombeu, parca e mult mai scurt drumul pana la Aviatorilor.

Daaar vorba lunga saracia omului. Deci:

1.    gasiti-va o carte in prezenta careia sa petreceti 5 minute dimineata. Preferabil sa fie o carte care sa va faca sa zambiti sau care sa va dea o stare foarte frumoasa, posibil ca daca vom incepe cu un Dostoievsky sa ne frustram cand nici nu a rasarit soarele;

2. dechideti geamul, oricat de frig ar fi, si inspirati de cateva ori aerul de dimineata;

3. faceti un plan mental al zilei ce urmeaza;

4.  luati micul dejun, chiar si daca asta inseamna doar o banana si o cafea, nu il ratati, e foarte important sa incepeti ziua cu energie si buna-dispozitie

5. bucurati-va de scurtul timp pe care il petreceti de dimineata band cafeaua sau mancand, faceti ceva care va bucura: vorbiti cu prietenul/prietena/mama/tata, daca stati singuri ganditi-va la voi, la ce si cum vreti sa faceti in ziua respectiva, nu va ingropati cu nasul in tableta/smartphone/laptop; daca va agitati asa de dimineata cu cititul mailurilor sau scrollatul pe FB o sa fie mult mai greu sa va recapatati zambetul de-a lungul zilei.

Va doresc sa aveti o buna dimineata maine! :)

pace\/

TheMonoJacksperience

Se facea ca o calda seara de septembrie mi-a adus dintr-o intamplare in urechi Come Back Girl. In gandul meu: ”Ah, alta noua formatie britanica, suedeza or whatever, care suna minunat!”. Mi-era familiara vocea, dar nu am facut prea multe sapaturi sa vad ce e cu trupa.

“Hai diseara in Control, canta The Moood, Blue Nipple Boy si The Mono Jacks” zicea un esemes. Nu aveam habar cine sunt ultimii doi, iar despre Moood stiam doar ca seamana cu un miorlait lugubru. “Hai ca vin, n-am nimic de facut oricum”. Si uite-asa, in noiembrie 2011 ma vedeam pusa fata in fata live cu The Mono Jacks. Am rezonat imediat cu ei, au intrat direct in suflet toate piesele si nici c-au mai iesit. A inceput o perioada de ascultare obsesiva: Maria, Push the Pedal, We’re All getting Older, When I was Gone, Superstitions, Let it Burn, toate au fost prezente zi dupa zi in castile mele pe repeat. Acum recuperam pentru ca din 2008 si pana in 2011 locuisem sub o piatra.

Timpul a trecut, n-am mai apucat sa merg la concertele lor, pana cand in 2012 am aflat ca vin la BestFest. M-am inscris ca voluntar ca sa pot merge la festival sa ascult live Royksopp, Garbage si Selah Sue, dar mai ales ca sa ii vad din nou pe The Mono Jacks. Din pacate ideea mea de a voluntaria si a pune bratari pe mainile extaziate ale participantilor la festival nu a fost chiar cea mai buna, asta pentru ca am ratat concertul fiind nevoita sa raman in continuare pe pozitii, chiar daca programul meu se terminase. Tristete mare… dar scurta. Asta pentru ca soarta a decis ca viata mea corporatista sa fie inveselita de un party la care invitati de onoare erau TMJ la pachet cu un concert acustic. Bucurie de nedescris, mai ales ca undeva prin perioada respectiva prietenul meu a inceput sa cante ca basist alaturi de Doru&Co. Am evadat de la munca pentru a ajunge la timp in Herastrau, unde aveam ocazia sa-i vad pe TMJ din primele randuri si pe prietenul meu, pentru prima data pe scena cu ei, punand cap la cap un concert emotionant, fix pe sufletul meu.

Apoi, din noiembrie 2012 si pana vara aceasta am avut parte de o frumoasa perioada in care i-am urmat (sau urmarit :) ) in concerte in Cluj, Constanta, Craiova, Iasi, Brasov, Galati, Sibiu, Sasca Montana si Vama Veche. Memoria mea e destul de selectiva si de scurta in acelasi timp, dar e greu sa uit sentimentul pe care l-am avut prima data cand am urcat in masina cu ei, intr-o lunga calatorie pana la Cluj. Era o dimineata friguroasa, eram obosita, morocanoasa si infometata, dar ma incercau o groaza de emotii: aveam onoarea sa ii insotesc la un concert si sa tai tara in 2 cu ei. Asta e o aventura de care oricine vrea sa aiba parte alaturi de o formatie indragita – sa cunoasca membrii un pic mai mult decat ii permite scena, sa vada energia si bucuria cu care canta, chiar daca in paralel au joburi, familii, mici probleme, ca fiecare dintre noi. Oricine vrea sa fie martor la toata munca din spate si, in final, sa stea in primul, in al cincilea sau in ultimul rand si sa savureze fiecare melodie in parte. M-a lovit norocul cu grifful dupa ceafa!

E greu sa le multumesc pentru faptul ca am putut sa fiu si eu martora si participanta activa la aceasta minunata particica din viata lor. Din pacate nu pot sa le ofer acelasi lucru, caci nu am niciun fel de talent muzical, insa sunt tare fericita ca am putut macar sa le ofer din tot sufletul aplauze, imbratisari si felicitari.

As mai fi mers la inca 100 de concerte, fiecare era diferit, fiecare emana altceva si din fiecare am ramas cu amintiri placute.

Spicuiri din aventurile cu ei

• In Vama anul acesta, ultima activitate pe Facebook inainte ca telefonul sa imi fie furat a fost sa uploadez o poza de la concertul TMJ din Expirat. 
  
• La Iasi, un baiat simpatic a incercat sa intre in vorba cu mine si mustaceam de zor cand m-a intrebat daca sunt cu prietenul la concert. Am evitat sa-i spun ca prietenul meu e pe scena, desi as fi fost tare mandra sa o fac. :) 
• La Sibiu e posibil sa nu mai fim primite eu si alte 2 fane si prietene, dupa ce concertul TMJ ne-a facut atata pofta de cantat incat am continuat ceva vreme, ajutate de berea blonda si de energia de dupa concert. 
• La Constanta, un moment cheie din timpul concertului a fost aparitia unei mirese alaturi de micul alai de nuntasi. 
  
• La concertul din Brasov am ajuns cu greu, dupa un drum in bezna, pe polei, pe drumuri cu sens unic, pierzand si regasind simpaticul Matiz care ne fusese tovaras de drum in timpul experientei.

Sambata asta, pe 5 octombrie, m-am despartit (metaforic) de ei, cu zambetul pe buze si cu bucurie in glas si am cantat din toti plamanii pentru ultima oara odata cu ei si cu restul publicului emotionat.

Inchei citandu-i chiar pe ei: "Toate lucrurile frumoase au un inceput [...] si un sfarsit" si adaug ca poate cel mai important este sa te bucuri din plin de ceea ce este intre ele.

pace \/

Bodyguard la firmă mare.

Statul pe bordură la nocturnă în parcare la Mall Băneasa are beneficiile sale. ”Care?”, s-ar putea întreba orice ființă rațională. Simplu, măcar ai timp să-ți mai pui ordine în gânduri și să rumegi puțin  întâmplările din ultima vreme. Ultima vreme în care ai reușit să te fofilezi de la a mai trece prin filtrul gândirii... orice, sub pretextul că ”nu ai timp”. Ce dacă ai fost dezamăgit într-o frumoasă și caldă noapte, din aceleași motive din care-ai mai fost cândva, nu demult? Ce dacă acum un an sperai că peste un an ai să ai măcar un vis împlinit și-ai să fii cu un pas mai aproape de următorul? Ce dacă nu mai scrii și nu mai citești? Și acum ești așa de dezamăgită de tine încât nu ai decența măcar să scrii naibii la persoana I, să știi o treabă și să îți asumi responsabilitatea de a fi o aproape-epavă-umană deghizată în blondă fericită care se vrea publicitară de meserie. Ha,ha!  Nici măcar să mă plâng nu am curaj, că n-am de ce... Cum pana mea să mă plâng? Păi scuza-mi-o, m-am luptat cumva pentru mai mult? Not really, pentru că nici nu am avut timp să îmi dau seama pentru ce o fac, d-apoi să acționez în consecință? Da da, sper că o să-mi găsesc mojo-ul și toate cele, și mai sper că într-o zi semnătura mea va fi pe ceva important, nu pe o garanție de la un telefon cumpărat de o pipiță în accesul ei de shopperiță impulsivă doritoare de Android Ice Cream Sandwich și covrigi de la Paul. Privind puțin obiectiv totul merge bine, chiar dacă nu așa cum mă așteptam. Îmi dau două palme, să-mi revin, mai bag un episod din ceva, că tare bine-i să mă transpun în personaje ale căror probleme se rezolvă în fix 45 de minute până vine RDS-ul și-mi taie maul pe vplay, sting lumina, mai deschid puțin o aplicație din super telefonul meu și adorm cu zâmbetul pe buze zicând cu naivitate că ”mâine o să fie mai bine”. Cumva cred că n-am mai scris de frică să mai revăd vreo zi pe care o văd eu în ipocrizia-mi ”bună”, deși pun pariu că toate-s la fel, doar creierul meu refuză să accepte și cancer și rele și faptul că nimic, dar absolut nimic nu se rezolvă cu timpul. M-am obișnuit să gândesc ca-n cărțile pe care le citeam, cică pozitiv, deși not very deep down, sunt aceeași combinație de cinică fără suflet și blondă sensibilă și naivă care vede ce-i mai bun în oameni. CE? Cum vine asta? Habar n-am.


Binevoiește să zici iar că vara viitoare ai sa mergi în Tenerife și ai să te duci în Vamă, și poate-n Praga, chiar și la un concert draguț pe meleaguri străine, haide, mai visează, altfel la ce-ai să te gândești peste un an, pe bordură, la nocturnă, în parcare la Mall Băneasa?

Mâine o să fie mai bine.
Ha.

The Overthinking Person’s Drinking Game

Din nou, sharing is caring.

When you experience a vague sense of inequity or deprivation but don’t have a template for whether your expectations are fair, drink.

When you aren’t sure whether the lingering sensation that you aren’t liked enough is a rational response to unfair circumstances or is in fact symptomatic of your tendency to blame your environment for your own failure to self-actualize, drink.

Drink if you experience a sudden flood of shame at the realization that you haven’t done much to deserve really any of the things to which you aspire.

If you suddenly realize you actually felt militantly entitled to something while sabotaging yourself, drink twice.

If you spend a long time mulling the nature of ‘deserving’ and what it actually means, and if you can’t really resolve the question of whether anyone specifically ‘deserves’ anything and come to an impasse about chaos and the innate unfairness of life, drink.

When a person or situation isn’t what you thought it was going to be, and you can’t figure out whether this is your fault for projecting unfounded qualities onto the person or someone else’s fault for actually misleading you, mistreating you or letting you down, drink.

Drink when ambivalence haunts you.

If you notice that you unconsciously but consistently put yourself into situations that deprive you of your resources and move you further away from your goals, drink.

If you cannot work out whether your present situation, challenge, relationship et al is yet another state of unconscious self-sabotage despite the fact you feel deprived, drink.

If you can’t tell whether you’re actually in a negative situation or just an ungrateful person who blames everyone else for your problems, drink.

Drink if you aren’t sure whether you are assuming too much responsibility for your own current unhappiness or not enough.

If you find that after long hours of contemplative malaise you suddenly feel as if nothing in particular is actually wrong and you feel the desire to relax or celebrate, drink.

If you suddenly find yourself highly focused on gratitude and create for yourself a long list of all the things that you are doing successfully or correctly or that you are fortunate to have and want to feel unburdened or euphoric, drink.

If you can’t decide whether you are actually ‘celebrating’ or simply engaging in artificial gestures of relief, take two drinks.

If you can’t tell whether you are an overly-strict person with inappropriate guilt about normal human self-moderation behavior or an avoidant adult child making excuses for your poor coping, drink.
If you feel persistently like you are failing to grow up, drink.

If you can’t tell whether a certain youthfulness in others represents an admirable refusal to adhere to repressive social norms or an actual inability to deal with difficult adult challenges, drink.
If you aren’t sure what it is right to expect of yourself, drink.

If you aren’t sure whether you are repeatedly failing to reach a personal set of behavioral goals or simply consistently feeling inadequate no matter how hard you work, drink.

If you aren’t sure whether you need to ‘lighten up’ or employ more self-discipline, drink.

If you aren’t sure whether you do or don’t want to talk to your friends about it because you aren’t sure whether you are a reasonable person experiencing occasional insecurity or a neurotic person who cannot be soothed, drink.

If you suspect you might not even have much reason to be unhappy and in fact just overthink everything and lack a stable internal compass, drink.

If you think you might just feel lost because you drink too often, but then you think too much when you aren’t drinking, cry.

If you’d rather not think about this kind of thing right now or maybe ever, take two drinks.

pace vouă \/

via.

Urăsc zilele de marți

Marțea aveam 2 ore de chimie, o oră de fizică și una de mate. Era ziua pe care o detestam cel mai mult - lunea era o mironosiță pe lângă monstrul cu nume de marți. Cred că toți cititorii mei știu că e anul în care ar trebui să îmi dau disertațiile. Ar trebui. Lipsa de motivație de a ieși măcar din bârlogul care se numește ”camera mea” m-a adus evident în situația de a nu mai da nicio disertație anul acesta. Nu-i bai, căci oricum nu mă așteptam ca diploma de master să îmi asigure vreun job cu salariu de 4 cifre, unde prima e cu soț. Am tot timpul din lume să-mi iau examenele. Dar cum încă am o rămășiță de copil conștiincios în mine, m-am apucat totuși să lucrez la ea, că prevăd o lipsă totală de chef și-n iarnă, așa că prefer să joc safe și să știu că sunt amândouă gata înainte să înceapă iar runda de anotimpuri care-mi displac total. Nu e de parcă plănuiesc vreun masterpiece, dar la cum mă știu, o să mă demoralizez și mai tare. In fine, am deviat mult prea mult - de fapt, unde vroiam să ajung e că în răscoleala mea după cărți cu ”publicitate” și ”cultură” în titlu, am dat peste o lucrare a unui nene, de-a lungul căreia acesta demontează mituri foarte cunoscute despre psihologie. Și cum îmi place la nebunie să trag de timp și mă las distrasă ușor, am decis să îmi las, după ce am încheiat lucrul la ”the D word”, vreo jumătate de oră în care să citesc din cartea lu' nenea.

Prima chestie pe care o amintește și care m-a amuzat teribil, deși înainte să dau peste lucrarea asta nu eram în totalitate convinsă că e doar un mit, este faptul că se spune că ne folosim doar 10% din creier. Foarte mulți oameni iau această afirmație ca pe o literă de lege, poate doar din dorința de a lăsa loc deșteptării, de a putea spune ”Ehei, dar dacă mi-aș folosi eu tot creierașul!”. Cum oare-ar mai vinde distinșii domni cărți de genul ”Cum să fii de două ori mai deștept?” dacă lumea ar ști că ne folosim 100% din creier, dar nu atingem potențialul intelectual maxim de care suntem capabili?

Să vedem ce argumente avem:

1. Creierul nostru s-a format prin selecție naturală, iar țesutul cerebral necesită extrem de multe resurse pentru a funcționa. La o greutate de 2-3% din greutatea noastră corporală, creierul consumă 20% din oxigenul pe care-l respirăm. Este organismul nostru atât de incapabil încât să permită irosirea atâtor resurse pentru a menține un organ așa de puțin utilizat?

2. Nu știu dacă vă aduceți aminte de Teri Schiavo, femeia care a stat 15 ani în stare vegetativă după ce deprivarea de oxigen are a urmat unui stop cardiac i-a distrus aproape 50% din cortex. În urma acestei triste întâmplări, ea și-a pierdut pentru totdeauna capacitatea de a avea emoții, gânduri, percepții și, evident, amintiri. Dacă 90% din creier ar fi nefolosit, lucrurile ar fi stat cu totul altfel pentru ea.

3. De asemenea, cercetări în domeniul neurologiei arată că nicio arie a creierului nu poate fi distrusa de accidente vasculare cerebrale sau de o traumă la cap fără a cauza pacienților deficite serioase de funcționare cerebrală. Alte cercetări au mai relevat, prin stimularea electrică a unor regiuni din creier, că nu există ”arii tăcute” - de fiecare dată, persoanele participante la cercetare au trăit experiența unor emoții, percepții sau chiar mișcări.

Totuși, de unde a pornit ideea că ne folosim doar 10% din creier? Undeva prin secolul XIX, psihologul american William James a spus că se îndoiește că o persoană obișnuită atinge mai mult de 10% din potențialul intelectual, fără a asocia afirmația cu o cantitate de creier neangajată în activități cerebrale. Dar, pe principiul ”telefonul fără fir”, câțiva guru ai psihologiei au metamorfozat spusele lui William James în ceea ce auzim astăzi ca fiind o realitate: că ne folosim doar 10% din creier.

Un alt lucru care a dus la propagarea acestei afirmații eronate e și faptul că cercetătorii din trecut, asemănători cu cei din clasa ”Pământul este plat”, nu știau ce face 90% din creier, așa că decât să pară incapabili să găsească un răspuns, au inventat unul la îndemână și greu de verificat la vremea aceea.

Și acum, că m-am (sau ne-am) deșteptat puțin, mă întorc la activitățile mele zilnice: seriale, fumat și role.

pace vouă \/

Science or faith

După ce m-am uitat la ultimul episod din House am picat iar pe gânduri. Cum subiectele principale au fost știința vs. credința și dacă visele înseamnă sau nu ceva, evident că am rămas puțin fixată pe asta. Mai mult pe partea cu știința și credința. Cum, necum, am ajuns să mă gândesc la iubire și din una în alta am ajuns la întrebarea evidentă: este iubirea bazată pe știință sau pe ceva irațional?

Am văzut într-un documentar că într-adevăr nu suntem atrași sexual de mirosul uneori persoane care ne este rudă de gradul I (în lipsa unor informații că acel miros este al unei persoane înrudite, evident). Practic e 1-0 pentru știință. Deeeci, hai să explicăm iubirea într-un mod prozaic.

După o răsfoire atentă (mda, oximoron, STFU) a paginilor virtuale, am care sunt substanțele implicate în (sau vinovate de) procesul de atracție/iubire/atașament:

Dopamina - un stimulent natural ce te duce direct la extaz, crește capacitatea de concentrare și  motivația. Este asociată cu sentimentul de superioritate, dar și cu teama, anxietatea și cu dependența. Surprinzător sau nu, nivelul ei atinge cote amețitoare și la consumul de nicotină, alcool, morfină sau cocaină.

Feniletilamina - o amfetamină naturală, drogul care-ți dă energia să stai o noapte întreagă la discuții despre univers, destin și câte pisici să adoptați. Practic, te face să ai impresia că ești în cer, în mijlocul unui foc de artificii.

Adrenalina - zice-se că ar avea un rol important în ceea ce numesc unii dragoste la prima vedere.

Norepinefrina - substanță care determină starea aia euforică pe care o avem când suntem lângă persoana care ne atrage. Asta se traduce în palme umede, genunchi care tremură, fluturași în stomac și inimă care tresare și te face să-ți ferești privirea.

Vasopresina - e asociată și cu relațiile monogame de lungă durată, deci e bun de pus în cafeaua de dimineață pe post de îndulcitor.


Oxitocina - generată în timpul orgasmului e responsabilă și cu sentimentul de atașament pe termen lung (întâmplător există o legătură între orgasme și atașament pe termen lung, didn't see that cumming). Vocea persoanei iubite, modul său de a privi și chiar fanteziile sexuale duc la producerea acestei substanțe.

Oxitocina și vasopresina intervin cu calea dopaminei si norepinefrinei, asta fiind o explicație superficială a faptului că, uneori, pasiunea scade invers proporțional cu atașamentul.


Endorfinele -  secretate în timpul contactului sexual, dar și a celui fizic. Practic, asta înseamnă că doi oameni care sunt împreună de mai mult timp vor rămâne așa deoarece endorfinele dau dependență. Unii oameni nu pot menține relații de lungă durată deoarece creierul lor preferă stimularea produsă de creșterea nivelului de amfetamine care creează efectul de calmare a endorfinelor - aceștia sunt surferii emoționali.

Și de aici încolo devine 132842189437-0 pentru știință.

Deci sunt două posibilități: ori e scris în atomii noștri când, cum și cât să ne iubim ori iubirea e scrisă-n stele și e pur și simplu oarbă, surdă și extrem de proastă.

Într-un fel, e trist să cred că iubirea e numai știință, căci așa îmi prepar un cocktail de alcool, droguri și ciocolată și nu-mi mai trebuie nimic, niciodată. Funcționează o perioadă, dar după aia simți nevoia să fii atins, îmbrățișat, mângâiat de o ființă umană, nu de niște substanțe care-ți acaparează și ultimul neuron capabil să discearnă. Cred că pentru mine s-ar potrivi mai bine orice explicație care rimează cu irațional și inexplicabil, contrar încăpățânării mele de a nu susține religia în lupta cu știința. Atracția e un lucru pe care, oricât mi-aș dori, nu pot să îl asociez cu știința. Știu că suntem cu toții doar o serie de reacții chimice, dar mi-aș da cu tesla-n c****e dacă aș susține că iubirea=știință, ar însemna că toate lucrurile pe care le-am scris, spus sau gândit vreodată sunt degeaba.

La mine atașamentul, poate chiar iubirea, se bazează în mare parte pe ascultare. În primul rând, am atâtea prostii de spus, că în zilele bune și eu mă minunez de ce-mi trece prin tărtăcuță. Dar dacă mă asculți de parcă nu aberez, de parcă tot ceea ce spun are sens, de parcă nimic nu e mai important, atunci sigur o să fiu fericită. La fel cum activitatea mea preferată este să ascult, să înțeleg și să rumeg ce au ceilalți de spus, să stau 3 ore și să ascult o poveste în jurul unui subiect care peste 2 zile o să fie o prostie, dar azi e cel mai important lucru pentru personajul principal. Și... de ce să mint, mi-e dor de asta.

pace vouă\/

Azi...nu

Grasu XXl, un mare filosof contemporan care a adus în discuție problematica drogurilor, odată cu lansarea melodiei Lala song, a zis odată ceva deștept: azi nu.

Când a fost ultima oară când v-a stat inima în loc, când ”it literally skipped a beat”? Nu vă amintiți? Well, ar trebui să o faceți și să țineți minte momentul ăla. Să îl transformați într-un element de raportare la realitate. Vorbeasc prea ”din cărți”? Pff, e simplu. Amintiți-vă momentul ăla în care nu mai știați dacă respirați sau nu, vi se înfundaseră urechile și vi se oprise sângele în vene. Ați ajuns acolo? Acum gândiți-vă: prietenul nu a răspuns la telefon de 6 ore, prietena a întârziat la programarea la coafor, șeful v-a făcut o observație. Bun. Acum comparați momentul ăsta cu momentul ăla critic, în care pentru 2 secunde, lumea s-a schimbat. Așa-i că vă simțiți penibil? Că ați pus accent pe un moment de rahat, cînd sunt atâtea lucruri cu adevărat scary și depressing? Și-am mai zis asta, am mai scris un post kilometric pe aceeași tema și degeaba, nici eu nu respect principiul ăsta atât de des pe cât ar trebui. Dar vin momente în care îl respect fără să vreau. Așa că lucrurile stau cam așa: ți-a înghețaț sangele în vene când ai aflat ceva? Ai pațit ceva care te-a făcut efectiv sa simți că ai picioarele din gumă? Nu? Atunci... mai bine taci. Că s-ar putea să existe cineva acolo, mai deștept, mai cinic sau mai realist care să te facă de c***t când tu o să scoți pe gură cuvinte fără sens despre vreo întâmplare banală ce te-a măcinat.

Da, știu, realitatea e subiectivă, toți acordăm importanță lucrurilor în mod diferit. Pai atunci îmi rezerv dreptul să judec prin prisma a ceea ce e important pentru mine. Și în momentul de față aș zice că... lista tocmai s-a scurtat. Nu, acum nu cert pe nimeni, nu judec și nu dau cu paru'. Încerc să analizez, să supra-analizez și să mă concentrez pe nimicuri, cum ar fi scrierea acestui post fără valoare și emiterea de principii pe care nu le respect nici eu. Și după ce vă faceți o listă de momente pe care n-ați vrea să le retrăiți, și vedeți ce ați învățat din ele, cum v-au ajutat în dezvoltarea voastră, atunci să veniți să-mi spuneți că Domnu' cu domiciliul în cer are un plan măreț pentru noi toți.

Welcome to reality. Have a nice stay.

pace vouă\/

Make life simple.

Don’t try to read other people’s minds.
Don’t make other people try to read yours.
Communicate. Be polite, but don’t try to be friends with everyone around you. Instead, spend time nurturing your relationships with the people who matter most to you.
Live below your means.
Don’t buy stuff you don’t need.
Get off your high horse, talk it out, shake hands or hug, and move on.
Don’t waste your time on jealously. The only person you’re competing against is yourself.
Surround yourself with people who fill your gaps. Let them do the stuff they’re better at so you can do the stuff you’re better at.
Organize your living space and working space. Get rid of stuff you don’t use.
Ask someone if you aren’t sure. Don’t try to please everyone. Just do what you know is right.
Always be honest with yourself and others.
Say “I love you” to your loved ones as often as possible.
Single-task. Do one thing at a time and give it all you got. Finish one project before you start another. Be yourself.
Stay out of other people’s drama. And don’t needlessly create your own.
Smile often, even to complete strangers.
If you hate doing it, stop it.
Treat everyone with the same level of respect you would give to your grandfather and the same level of patience you would have with your baby brother.
 Apologize when you should.
Write things down.
Be curious. Don’t be scared to learn something new. Explore new ideas and opportunities often.
Don’t be shy. Don’t worry too much about what other people think about you.
Spend time with nice people who are smart, driven, and likeminded.
Don’t text and drive.
Don’t drink and drive.
Let go of things you can’t change.
Find hard work you actually enjoy doing. Realize that the harder you work, the luckier you will become.
Follow your heart. Don’t waste your life fulfilling someone else’s dreams and desires.
Set priorities for yourself and act accordingly. Take it slow and add up all your small victories.
However good or bad a situation is now, it will change. Accept this simple fact.
Excel at what you do. Otherwise you’ll just frustrate yourself.
Mature, but don’t grow up too fast.
Realize that you’re never quite as right as you think you are.
Build something or do something that makes you proud.
Make mistakes, learn from them, laugh about them, and move along.

 pace vouă \/

Planuri, Facebook și altele

O întrebare foarte des auzită, în special începând cu luna octombrie (?) este ”Ce planuri ai de Revelion?”. Nu judec,nu dau cu pietre, îmi exprim doar o părere. Care e plăcerea în a avea 1000 de planuri, în a ști cu exactitate ce vei face peste 5 minute sau peste 3 ore? E bine să ai ceva planificat, mai ales dacă e o excursie importantă, dar... Revelionul e doar o seară, după care se schimbă anul și luna etc. Care e importanța lui, care e utilitatea unei petreceri planificate? Doar ca să ai încă un motiv să fii dezamagit că lucrurile nu ies nicodată cum vrei? Că te strângi cu prietenii tăi, beți ceva, dansați, încercați să mimați o mare iubire când de fapt e o mațocărie, se face 12 noaptea, ciocniți un pahar de vin spumant și cam aia e tot.

Nu ma înțelegeți greșit, nu sunt Grinch, îmi plac petrecerile cu tot ce presupun ele, dar sincer, m-am cam sictirit de treaba asta cu Revu'. În ultimii ani am petrecut acestă minunată și unică seară fără niște pregătiri foarte îndelungate, și să zicem că a ieșit ok, de ce aș vrea să încep acum prin a mă gândi la asta cu 2 luni înainte? Oricum eu cred că, cu cât sunt mai multe persoane la o petrecere cu atât probabilitatea să iasă cu ceartă și țipete crește vertiginos. Or maybe I am Grinch.

Facebook, altă invenție eșuată imho. Scopul lui e să ajute oamenii în procesul de socializare. Nimic greșit. Eu sunt un mare fan al ideii de postare de poze pe FB, mai ales că am văzut de multe ori fotografii extrem de frumoase pe paginile altora. Așa mai apuc să văd și eu o țară frumoasă, un peisaj de munte interesant sau poate o figură expresivă. Dar FB a devenit deja o modalitate de stalkuială extrem de deranjantă. Nu, mie nu mi s-a întâmplat încă nimic, dar ideea de a da tag în anumite poze e destul de creepy, ar trebui ca tag-ul să poată fi dat numai de posesorul contului pentru că... poate eu lucrez și nu vreau că șefii mei să studieze atenți ultima incursiune în Silver Church șau ultima excursie în Sibiu. Știu că există optiunea de a îți scoate tag-ul, dar uneori poate fi prea târziu.

Cât m-am adăpostit în Corbu, deși am crezut că viața este puțin mai goală fără internet, pe cuvântul meu că a fost extraordinar. Toate orele pe care le petrecem pe FB erau înlocuite de plimbări, de citit, de uitat la filme (de pe stick), de discuții și jocuri de cărți sau pur și simplu de gândit la câte și mai câte. Nu mai eram la curent cu bârfele locale și mondiale, nu mai aveam acces la conturile altora, nu mai vedeam cu ce își ocupă restul populației timpul, puteam foarte bine să aflu asta de la telefon dacă era cazul. Pe scurt, a fost, din acest punct de vedere, o perioadă extrem de fericită din existența mea. Nu, internetul nu este o parte chiar așa importantă a vieții noastre. There is life offline. Și sună ipocrit, mai ales că blogul ăsta nu ar exista dacă nu ar fi internetul. Concluzia este că ar trebui folosit cu cap, doar știm că excesul de sare, zahăr și grăsimi trebuie evitat. Cred că internetul face mai rău decât zaharul.

Norocul meu că s-a inventat optiunea ”Unfollow post”.

Și în altă ordine de idei, eL.O.eL. People are stupid. Ete așa am atins și subiectul ”altele” din titlu. So much for our happy ending ca să parafrazez un important pion de pe scena muzicală din timpul adolescenței mele. Avril Lavigne adică.

pace vouă\/

p.s.: Iar am scris un post kilometric. :|

Mall Cultural 1.0

Urăsc iarna. Nu simt că trebuie să susțin această afirmație cu niște argumente pentru ca...fuck it, e blogul meu și pot să scriu ce vreau. Totuși o să dau 3 motive.

1. E frig, deci îți trebuie mult mai mulți bani ca să ieși, pentru că nu te mai poți plimba aiurea pe străzi în căutare de subiecți de observat și bănci de ocupat în parc.
2. Nu mai sunt frunze în copaci, atmosfera e borderline psychotic, acum e înnorat, peste 5 minute se înseninează și peste alte 5 începe să plouă mărunt și enervant.
3. Nu e lumină și chestia asta pe mine mă deprimă teribil, mă seacă de energie și de dorința de a ieși din casă, de a socializa sau - dammnit, de a zâmbi!

În toată nebunia asta numită ”octombrie” am încercat să rămân pe linia de plutire și să nu mă las absorbită de vremea teribilă. Lipsa timpului e iarăși o problemă stringentă, nu numai a mea, ci aparent a tuturor. Tocmai de-aia mi-a venit o idee, zic eu, bună: să existe un fel de mall, dar în care fetele pe tocuri și cu gecuță de blăniță să fie înlocuite cu gagici deștepte, dornice de a depăși natura feminină caracterizată de dorința de a cumpăra orice pentru a compensa anumite complexe sau, și mai rău, pentru a depăși o perioadă despresivă din existență (vinovată, și eu sunt an impulsive shopper). Bărbații cu ceafă lată și portofel care trage la cântar să dispară, în locul lor să fie băieți interesați de artă, de cărți și toate cele, iar magazinele să dispară complet. În locul lor, la subsol să fie o expoziție de fotografie, la parter o librărie care îți dă posibilitatea să răsfoiești liniștit tot ce îți trece prin cap, la etajul 1 un vernisaj, iar la ultimul, evident, cafenele cu ceai cald, gustos, de vanilie și fructe, locuri unde poți mânca un croissant cald sau o clătită suculentă. Nu poate lipsi cinematograful, dar filmele care rulează nu sunt block-bustere la modă, ci documentare pe diferite teme sau filme din categoria "oldies but goldies". Evident, o să existe și o sală perfectă pentru piese de teatru sau concerte de muzică clasică (da, este o cacofonie acceptată din câte știu).


Cu mulțumirile de rigoare pentru completarea unei idei absolut magnifice, în speranța că nu ați adormit de plictiseală și că ați da o tură, măcar să vedeți ce se învârte prin mallul meu, vă urez ca întotdeauna,

pace vouă\/

Esti no lifer?

Stai acasă toata ziua şi nu ai dizabilităţi care te împiedică să ieşi?

Eşti jobless pentru că alegi să fii aşa?

Ai un cont de Facebook pe care postezi de mai mult de 2-3 ori pe zi şi te lansezi în discuţii de minim 20 de commenturi la un link? (linkurile foarte amzuante sau scăpările ocazionale nu se pun)

Preferi să vezi ce mai e pe wall decât să te duci să te uşurezi?
Mâna ta a luat forma joystikului de la PS4/Wii?

Ai încercat deja cel puţin odată să traduci "joystick" prin "baţul-fericirii"?


Nici nu cred că trebuie să mai precizez că dacă ai răspuns cu "da" la cel puţin o întrebare dintre cele de mai sus... bad news, man!

Şi acum, pentru că mereu încerc să vad ce altceva s-a mai scris despre subiectul pe care l-am abordat în post, va las în compania unui "wanna-be-no-lifer". Nu credeam că poţi face din "a nu avea viaţă socială whatsoever" un ţel. Still...

~How do I become a no-lifer with no job and no social life?

So today I have decided I hate people and I do not want to work, I want to be housed by the government and live the rest of my life alone playing video games, watching films, etc.

Where do I start?

Any advice is GREATLY appreciated

Thanks!


Trace
Best Answer - Chosen by Voters
First off - Great question! I mean that.

The first step is to become a Democrat. But the question kind of tells us you already are. Second thing to do is go get some of the free money O'bama's giving away - it's everywhere. And don't worry about anybody but yourself and forget about the future. I forgot you are already a democrat - sorry. With the grants you get for education, buy a bag of green stuff and roll-up. OK, now you are ready to be a liberal for the rest of your life. Always expect the government to do everything for you - you should not have to do anything because you decided you did not want to - good enough.

Now go out and find like minded people that are not in jail yet. Stike off, and start your own settlement where nobody got to do nothing they don't want to. Try to take as many worthless entitled people with you as you can find. Don't worry about getting lost because we will find You!

Send me a postcard after you all starve. It would be a nice touch.
Report Abuse


Other Answers

clogher
Lots of my white neighbors have got themselves a crooked doctor and lawyer who get them declared disabled, and they get an income after proving they're sick or crazy. It's a way of life in the states that vote Republican, for some reason. You can probably find lawyers' commercials while you're watching Jerry Springer or Maury Povich.



the best in the west
I think this question is fake but if you hate people you could just get a job that doesn't involve people. Also, how do you plan to get the government to pay for your life? Because if that's true I will just drop out of school and join you on this free government thing.



Funny Liberal lol.
I'm warning you. Unless you have a real generous family living on food stamps and government dole isn't as fun as it sounds. A lot of Top Ramen and mustard bread. Forget about the video games you're lucky if you have enough to eat.



hyfi
Self Employment man. You can start there, then get injured, let your own insurance cover it, and you'll be good to go!~


pace vouă\m/

Procrastination is the art of keeping up with yesterday.

Meh, iubesc sesiunea. Ştiu că sună tocilăresc, dar îmi dă senzaţia că fac şi eu ceva folositor, având în vedere că jobul visurilor mele se lasă aşteptat. Însă uneori, ca şi azi de exemplu, am chef să stau. Efectiv să stau şi să nu fac nimic.
Să nu deschid o carte sau un .docx, să nu mă stresez că mai am 3 proiecte de făcut şi 2 examene de dat/luat.
Să stau degeaba.
Să răsfoiesc o enciclopedie plină cu informaţii care azi mi se par mai interesante decât de obicei.
Să ascult "Akcent-Suflet pereche" şi să îmi aduc aminte cum e să ai 15 ani.
Să mă plimb aiurea prin oraş, fără o ţintă anume, păşind pe ritmul muzicii din căşti, uitându-mă pe furiş la oameni frumoşi şi la bătrânei simpatici.
Să merg în Club A fără să mă deranjeze aglomeraţia sau cei câţiva cocalari care au greşit destinaţia şi să dansez 7 ore fără oprire, pe melodiile pe care le-am mai ascultat de un milion de ori şi să mă gândesc la fix aceleaşi lucruri de fiecare dată.
Să trec cu emoţie prin faţa Doxului, sperând că peste gard se află masa la care am stat ani la rând şi prietenii cu care am jucat Renţuri şi Whisturi.
Să mă urc în trenul spre Mangalia de la 6 dimineaţa şi să merg în Vamă, să sărbătoresc terminarea bacului, sfârşitul sesiunii, licenţa sau pur şi simplu faptul că a venit vara.
Să stau cu o cafea rece în mână, uitându-mă la O.C. şi visând la cum ar fi să stau in California şi să stiu să fac surf.
Să recitesc pentru a treia oară "Adam şi Eva" şi să îmi imaginez fiecare scenă, fiecare fior şi fiecare poveste.
Să fumez ultima ţigară din pachet, cu gândul la ziua de mâine, când voi merge pe Motoare să beau o bere trezită cu apă şi să filozofez despre lumea asta mare.

Dar...

Mai am încă examene de dat şi de luat, trenul spre Mangalia nu mai are acelaşi farmec, Doxul e acum plin cu necunoscuţi şi n-o să stau niciodată în California.

Dea, du-te la treabă. Maine examen, apoi câteva ore petrecute în locul pe care-l iubeşti cel mai mult, apoi concert E.M.I.L. Focus, woman!

pace vouă \/

Freaky Tuesday sau "Cum se ratează un interviu pentru un post pe care ţi-l doreşti"

Totul a început acum aproximativ două săptămâni, cand am fost sunată să merg la interviu pentru postul de Junior Project Manager într-o agenţie de consultanţă în comunicare integrată. "I was so happy I could shit rainbows", ca sa citez un clasic (o clasică, de fapt) în viaţă.
Am fost la două interviuri unde m-am simţit foarte bine, deja mă vedeam angajată acolo, venind dimineaţa cu o cafea în mână şi cu planuri pentru campanie în cap.
Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la interviu, evident că am facut-o lată. Înainte de toate trebuie să menţionez că, atunci când am vorbit la telefon despre primul interviu şi am notat adresa, etajul unde se afla sediul l-am trecut pe foaie ca fiind 3. Când am ajuns acolo şi am urcat cu liftul, la etajul 3 era sediul altei firme, astfel că am coborât la 2, unde de fapt era locul pe care îl cautam. Când am ajuns la al doilea interviu, creierul meu refuza să accepte că eu trebuie să urc la 2, aşa că tot la 3 am urcat şi am coborât frumuşel un etaj pe scări.

Şi vine ziua frumoasă de marţi, începută cu o cafea şi cu 4 ore petrecute la sala de lectură şi continuă cu mine ajungând cu jumătate de oră înainte la sediul firmei. Am stat în faţa clădirii, am fumat, m-am jucat pe telefon, pentru că ştiam că frumos şi logic este să ajungi cu 5 min înainte, nu cu 30. La ora 5 fără 10 urc entuziasmată, fredonând o melodie veselă, în liftul magic. Apăs parca mânată de o forţă nevăzută (cine a văzut o inerţie vreodată să mă contacteze)la etajul 3. Şi urc... Mă uitam în oglindă mândră de look-ul meu business-cute şi continuam să fredonez. Ajung în faţa uşii, respir adânc şi intru. Încă odată simt că trebuie să menţionez ca eu chiar îmi doream jobul. Dar cum uneori efectiv Universul complotează împotriva fiecăruia dintre noi, găsesc în spatele uşii o cameră foarte puţin diferită de ceea ce îmi aminteam, lipseau nişte scaune de pe hol, iar secretara era acum brunetă. "Poate renovează" şi "Poate s-a vopsit". Mă invită într-o cameră de conferinţe, să-i spunem, unde aştept cam 5 minute. Îmi aduce un pahar cu apă, îşi cere scuze că nu l-a adus mai devreme şi pleacă. Simpatică tipa. Apoi vine managerul (sau aşa credeam eu) un bărbat la vreo 40-şi-un-pic de ani, zâmbitor, optimist, plăcut. Îşi cere scuze că secretara lui mi-a pierdut CV-ul şi începem să vorbim. Descopăr un om interesant, care are încredere în cei din jur, sincer şi extrem de amabil. După o scută confuzie în care mă întreabă "Pnetru ce post ai aplicat?", "Pentru Junior Project Manager". "Aaa, păi noi momentan avem disponibil un pot de Evaluator de programe bancare". "Oh, shap" (asta doar în capul meu). Încerc să ma ţin bine şi mă gândesc... "Eh, au angajat pe altcineva, acum măcar să intru în firmă şi o sa avansez io cumva". Dar soarta face să încep să mă joc cu cartea de vizită. Era roşie, în condiţiile în care firma pe care mi-o aminteam eu, era ceva cu albastru. Mă uit mai bine şi observ: alt logo, alt nume al firmei. ERAM LA INTERVIUL GREŞIT! Am încercat să nu mă pierd cu firea şi să mă prefac că totul e în regulă, am ajuns la final, era 17:30, întarziasem jumătate de oră la interviul meu mult visat. Aveam 10 apeluri nepreluate de la HRistul lor. Eram în bucluc. Imediat cum i-am zis "angajatorului" că o să mă găndesec la propunere şi o să îl sun peste o zi, pentru că mă plăcuse şi îmi oferise jobul, am zbughit-o pe uşă. Nici nu ştiu cum am coborât scările dintre cele două etaje, dar am intrat în pragul unei crize nervoase. Radeam isteric şi îmi venea să mă-mpuşc. Mi-am cerut scuze de la HRist şi am încercat să îi explic situaţia. Nu ştiu cât a înţeles, dar a fost îndeajuns de amabil încât să mă acopere şi să nu mă dea în gât că am întârziat. Intru la interviu...
Nu ştiu cât de bine ar fi să dau detaliile astea acum, mai ales că încă nu am primit răspunsul de la ei, deşi ştiu sigur că va fi negativ. Oricum, voi povesti şi ce s-a întampalt acolo, dar abia după ce primesc mailul de respingere. Dacă mai am o şansă de 1% să mă angajeze, nu vreau să o ucid.

În altă ordine de idei, de ce toţi în Silver Church dansează de parcă au atac cerebral?

pace vouă\/

2 bărbaţi şi jumătate

Eh, ce să zic, am ratat puţin Ziua Bărbatului, nu am uitat că există, ci am uitat că azi e azi. Că vacanţa prelungită e aşa o binecuvântare... aproape vecină cu Alzheimer.

În altă ordine de idei, postul ăsta trebuie să fie dedicat bărbaţilor. Nici n-aş şti cu ce să încep, pentru că am vrut mereu să fiu băiat/bărbat. Nu ştiu de ce, şi să nu-i spuneţi feministei din mine, dar prin ochii lor lumea pare mult mai vie şi dramele mult mai insignifiante. Pentru ei prietenia e simplă, fără tertipuri, invidii şi episoade pasiv-agresive.
Întrebarea "Pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati?" mi-a marcat mie, ca şi multora dintre voi, parte din copilărie. Niciodată raspunsul n-ar fi mulţumit pe nimeni, chiar dacă tati n-ar fi crâcnit dacă răspunsul ar fi fost "Pe mama". Deşi n-am fost tentată sa spun asta niciodată, tocmai pentru că nu era adevărat. Mă mulţumeam să spun "Pe amandoi" cu maturitate şi gândul că aşa, lucrurile nu vor lua o altă întorătură. Dar tata mi-a fost, trebuie să recunosc, puţin mai simpatic.

Dar ce ne-am face fără ei? Habar nu am, pentru că, deşi nu vrem să recunoaştem, avem nevoie de prezenţa lor fie ca prieteni, taţi, bunici, unchi sau iubiţi. Şi de departe, bărbatul pe care îl respect cel mai mult este bunicul meu. Un om inteligent, responsabil şi cald, care m-a făcut să vreau mai mult de la mine şi să nu mă mulţumesc decât cu ce e mai bun. Perfecţionismul meu i-l datorez în totalitate. Tatăl meu este o altă figură masculină care-mi inspiră multă simpatie, atât datorită spiritului glumeţ, cât şi laturii artistice şi celei sensibile pe care o arată numai în cele mai nepotrivite momente. Bipolaritetea mea e în totalitate vina lui. Apoi, toti băieţii din scurta mea traiectorie, indiferent de natura relaţiei de prietenie, au lăsat câte o urmă mai mult sau mai puţin vizibilă în comportamentul, atitudinile sau inima mea.
Par de cele mai multe ori mai curajoşi decât noi, sunt, în anumite cazuri, mai sensibili, ne lasă fără cuvinte, conduc nebuneşte, joacă baschet, fotbal, whist, biliard, DotA sau WoW, cu un buchet de floricele îţi pot înmuia inima, sunt orgolioşi, puternici, imprevizibili şi cel mai important, ne oferă senzaţia de protecţie. E bine să existe cineva care-ţi deschide uşa, schimbă uleiul la maşină sau care-ţi promite că-l bate pe tipul care s-a uitat câş la tine.
Aşa că azi o să vă las să fiţi mai inteligenţi, mai buni la matematică, mai raţionali şi mai-cum-vreţi-voi, pentru că e ziua voastră.

La mulţi ani!

Pace vouă\/

Să nu ignorăm bărbaţii!

S-a facut un studiu: “De ce se dau jos din pat bărbaţii la mijlocul nopţii ?” (este în mod evident, o glumiţă, deşi pare plauzibil :D)

Rezultatele :
-să bea apă: 5%
-să meargă la wc: 12%
-să meargă acasă: 83%

1. Barbatii sunt precum vacantele.
Nu dureaza niciodata suficient.

2 Barbatii sunt ca si bananele.
Cu cat imbatranesc, devin mai putin fermi.

3. Barbatii sunt ca timpul.
Nu poti face nimic sa-l schimbi.

4. Barbatii sunt precum cafeaua.
Cei mai buni sunt calzi, tari si te tin treaza toata noaptea.

5. Barbatii sunt asemenea computerului.
Dificili de inteles si in mod constant fara "suficienta" memorie.

6. Barbatii sunt ca publicitatea.
Sa nu crezi niciodata un cuvant din ce zic.

7.. Barbatii sunt ca un cont in banca.
Fara bani nu prezinta interes.

8. Barbatii sunt asemenea
copiatoarelor.
Servesc doar la reproducere.

9. Barbatii sunt ca parcarea.
Toate locurile bune sunt ocupate, altele sunt dezafectate.

pace vouă\/

Femei, nu mai plângeţi!

Nu e scris de mine, dar m-a amuzat. Sharing is caring.

"Potrivit unui studiu bărbaţii întorc capul după cel puţin şapte femei pe zi, alocând analizei fiecăreia aproximativ 2 minute. Primordial în analiza corporală intervine vizualizarea: sânilor, fundului şi picioarelor. Femeile cu mai puţini cârcei la gât, ocupă locul II, cu cca. doi bărbaţi pe zi şi 90 de secunde acordate ochilor, feselor şi curios, mâinilor. La o anumită specie a sexului frumos selecţia se realizează în funcţie de potenţialul economic a posibilei victime, aici intervine vizualizarea portofelului şi a motorului din dotare, nu intraţi în panică, mă refeream la puterea brand-ului, ştiţi voi BMW, Peugeot, Audi.

Momentul alegerii partenerului sau partenerei, vine ca urmare a nevoii de intimitate, atracţiei fizice şi sentimentului de unicitate pe care sperăm să-l regăsim în noi prin intermediul celeilalte persoane.

Desigur spaţiile deschise şi publice sunt adevărate surse de “agăţat”, biserica, biblioteca, şcoala la care învăţăm, cercul de prieteni şi lista poate continua, atracţia îşi poate făuri culcuşul în cele mai bizare locuri şi-n cele mai ciudate situaţii, pe tren, la ocazie, în lift, pe holurile spitalului, în baie, când duci gunoiul, plimbi câinele, împingi maşina, oriunde două persoane pot relaţiona.

Trecând la locuri mai familiare, să luăm exemplul Tîrgului Frumos. Unde din 13000 de locuitori au mai rămas după exodul italian şi spaniol vreo 7000, iar dacă reducem numărul doar la persoanele încadrate într-o anumită categorie de vârstă, ei bine situaţia îşi schimbă vădit valenţele. E ca la cumpărături, îţi faci listuţa, îţi verifici portofelul şi ieşi în oraş. Supermarketul e mare, oferta variată, căruciorul este înlocuit cu maşina personală, iar coşul cu tupeu (unii pentru siguranţă fac uz de ambele). Începe cercetarea de piaţă… imh… cine-i gagica!? Bun bagaj, tre’ să încerc produsul… la ce preţ? Bine, acceptabil… da aia? … ei e una care se dă deşteaptă şi caută cică o relaţie bazată pe respect şi comunicare… nu… nu… prea scump, mergem dincolo, era mai ieftin.

Să nu credeţi că “marfa” nu-şi face cumpărăturile ei… doar că utilizează alte strategii de marketing, selecţia intervine la standul de oferte, adică între cei interesaţi, “marfa” se aşteaptă întâi cucerită. Nu fiţi tentaţi să luaţi “nu-ul” mărfii drept “da” sau să încercaţi metode persuasive sau punitive când mimica feţei reacţionează în locul gândurilor. Cum se practică pe la noi, “matahală la 1,80, cu 1 în spate, caut pipiţă pretenţioasă, care să-mi refuze avansurile, pe care s-o fac sacul meu de box, ca apoi să mă laud la băieţaşi în faţa blocului”.

Teritoriul cel mai fertil alegerilor de acest gen sunt cluburile, ticsite bine de fete drink-uite cu spirtoase şi dispuse compromisurilor pe “My neck, my back” şi de băieţi pasionaţi de cunoaşterea empirică. Este şi locul în care corpurile noastre produc cea mai mare cantitate de endorfină, denumită şi “hormonul fericirii” aceasta se produce prin dans (un soi de exerciţii fizice), prin stres, în timpul râsului, al activităţilor sexuale, prin activităţi pe care o persoană le experimentează pe parcursul unei seri de distracţie.

Prefer să cred că există viaţă dincolo de mercantilism. Că te iubesc nebuneşte şi spontan, copilăresc şi dulce, când te am în braţe sau când mi-e dor de tine, când ne certăm şi imediat după împăcare, când nu-ţi spun cât de mult ţin la tine, dar ţi-o arăt şi tu ştii asta, pentru că te vreau nu pentru ce ai tu în buzunare ci pentru ce am când sunt cu tine, pentru că trecând peste toate simt că suntem făcuţi din aceiaşi materie spirituală, pentru că ştii că nu-ţi pot dedica toată viaţa mea ci doar momentele când suntem împreună şi tu accepţi lucrul ăsta, pentru că trăim ce avem fără a ne gândi la ziua când e posibil să o luăm pe drumuri separate, pentru că nu dai în lături cu complimentele dar ştii să-mi spui ceva minunat atunci când simţi, pentru că mănânci când inventez câte-o gustare şi deşi uneori e oribilă îmi spui că-i bună de fiecare dată, pentru că ştim că nu suntem perfecţi dar în fiecare zi mă faci să mă îndrăgostesc de tine, pentru că te descopăr cu fiecare minut şi mă fascinezi de fiecare dată, pentru că până să te întâlnesc nu credeam în mitul androginului, dar tu mi-ai oferit o altă perspectivă, pentru că mă gândesc cu emoţie la fiecare întâlnire când tu ai încă în glas emoţia revederii, pentru că dansăm ca nebunii până la epuizare şi inimile ne vibrează pe aceleaşi ritmuri, pentru că nu-mi cumperi niciodată trandafiri dar nu ştiu de unde faci rost de lăcrămioare în toiul iernii, pentru că n-o bucată de hârtie va pecetlui uniunea noastră ci sentimentele investite dezinteresat în ceea ce noi credem că e iubire, pentru că într-o zi te voi întâlni…"

“Have no fear of perfection, you’ll never reach it.” (Salvator Dali)

Sursa.

pace vouă\/

Conversaţii şi genuri.

Faptul că femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii este un mit.
Nişte domni cercetători au studiat acest lucru timp de vreo 4 ani pe un grup ţintă de 400 de studenţi. Rezultatele au arătat că femeile au vorbit, în medie, puţin peste 16 000 de cuvinte pe zi, nu cu mult mai mult decăt bărbaţii. În topul celor care au vorbit cel mai mult, cu 47 000 de cuvinte exprimate într-o singură zi, au fost trei bărbaţi.

Matthias Mehl, unul dintre cei ce au stat la baza studiului, prezintă scenariul potrivit căruia s-a ajuns la concepţia eronată că bărbaţii vorbesc mai puţin decât femeile, şi anume că bărbaţii vorbesc mai mult la muncă şi mai puţin acasă, iar femeile invers.

Deocamdată nu s-a facut o statistică destul de clară asupra subiectelor pe care preferă să le discute femeile şi bărbaţii. Totuşi s-a observat că femeile vorbesc mai mult despre relaţia de cuplu, iar partenerii lor abordează subiecte legate de sport şi evoluţiile tehnologice. Aşa să fie? Din observaţiile mele pot spune că este parţial adevărat. Am avut prieteni buni băieţi, aproape la fel de mulţi ca fete, astfel că pot face o comparaţie. Fetele vorbesc în cea mai mare parte a timpului despre haine şi relaţia de cuplu. Şi băieţii vorbesc despre haine, dar infinit mai puţin despre relaţia lor. Ăsta este, în viziunea mea, un lucru foarte bun! Chiar dacă sfaturile celorlalţi pot fi uneori de ajutor, cel mai bine e să iei deciziile în funcţie de părerea ta, nu să faci un poll în legatură cu relaţia.

Totuşi, eu vroiam sa spun altceva. Că am observat o chestie interesantă: când suntem mai tineri, sau cand suntem înconjuraţi de oameni pe care nu îi cunoaştem foarte bine, tindem să vorbim mai puţin despre noi şi mai mult despre alte subiecte, cel mai probabil pentru a descoperi puncte comune cu celălalt. Iar acum a venit acea vreme când cele mai importante lucruri au fost spuse şi respuse, întoarse pe toate părţile, despicate în paisprezece şi apoi în şaisprezece. Totuşi, mi-e dor de orele petrecute pe covor, pe iarbă sau pe vreo bancă jegărită din parc, ore în care dezbateam, alături de diverşi prieteni filosofi fără diplomă, probleme despre care crdeam că ni se întâmplă nouă pentru prima dată. Pălavrageala aia placută, nesfârşită, schimbul de impresii care n-aveau la bază o bibliografie de minim 25 de cărţi, ci doar simplul simţ comun şi inteligenţa nativă a fiecăruia, modul în care ne descopeream pe noi înşine de-a lungul conversaşiei, de toate astea îmi e cel mai tare dor.

Vă voi lăsa în compania unor statistici şi alte chestii interesante despre bărbaţi şi femei, căci mă duc să recuperez episoadele din serialele de săptămâna asta.

"In cazul barbatilor posibilitatea sinuciderii este de trei ori mai mare decat in cazul femeilor.
Calculatoarele barbatilor sunt cu 21% mai susceptibile contractarii unui virus decat calculatoarele femeilor.
Spre deosebire de barbati, al caror organism este compus din 61% apa, femeile au mai putina apa in organism (aproximativ 52%). Prin urmare, organismul unui barbat va fluidiza alcoolul mai repede decat organismul femeii chiar daca cei doi consuma aceeasi cantitate de alcool.
Femeile sunt mai predispuse orbirii decat barbatii cu 78%.
Comparativ cu femeile, exista o posibilitate de 2,7 mai mare ca un barbat sa fie implicat intr-un accident rutier.
Greutatatea medie a unui barbat este de 78 kilograme, cu 13 kilograme mai mult decat greutatea medie a femeii.
Barbatii sunt de patru ori mai predispusi decat femeile sa se imbolnaveasca din cauza fumatului.
Femeile acuza de trei ori mai des decat barbatii migrene si dureri de cap.
In lume, numarul persoanelor analfabete este estimat la 781 milioane. Dintre acestea, 64% sunt persoane de sex feminin.
In ciuda faptului ca 58% dintre persoanele care urmaresc stirile TV sunt femei, in doar 21% dintre cazuri subiectul stirilor este reprezentat de persoanele apartinand sexului frumos.
Femeile pot vorbi o perioada de timp mai indelungata decat barbatii si cu toate acestea sa oboseasca mai putin. Motivul? Corzile vocale ale femeilor sunt mai scurte decat ale barbatilor si prin urmare elibereaza mai putin aer atunci cand scot sunetele.
In ciuda a ceea ce se crede, barbatii se razgandesc de doua ori mai des decat femeile ( conform unui studiu condus de doctorul Karl F. Robinson de la Universitatea Northwester).
Cand un barbat cumpara flori are tendinta de a le alege pe cele de culoare rosie. Pe de alta parte, femeia este inclinata sa aleaga flori de culoare roz, albastru sau orice alta nuanta care se afla in campul sau vizual.
Mai multi barbati decat femei se imbolnavesc de cancer al creierului.
Numarul barbatilor suferind de diabet este mai mare decat al femeilor. Exista mai multe femei obeze decat barbati obezi. Barbatii consuma de 5 ori mai mult alcool sau substante nocive ce provoaca dependenta decat femeile.
In spitalele de boli mintale se afla mai multi barbati decat femei. Cu toate acestea, femeile sunt cele care inregistreaza un grad mai avansat al bolii mintale.
Sunt mai mult barbati in inchisori decat femei.
In intreaga lume, exista mai multe femei decat barbati care nu sunt angajate si mai multe femei decat barbati care lucreaza part-time. Sunt mai multe femei decat barbati ce detin o diploma universitara sau urmeaza cursurile unui colegiu sau facultati. Cu toate acestea, cei mai multi manageri sunt de sex masculin. 91% din asistentii medicali sunt femei, 98% din personalul care se ocupa cu educarea copiilor din gradinite si din invatamantul prescolar sunt femei, 92% din inginerii electronisti sunt barbati si 98% din piloti si inginerii de zbor sunt barbati.
Temperatura corpului masculin este mai ridicata decat a corpului feminin.
Barbatii vad mai bine decat femeile si sunt mai capabili decat acestea sa distinga literele mici, insa femeile au un auz mai bun.
Femeile clipesc de doua ori mai des decat barbatii."

pace vouă\/

Titlu.

Într-una din zilele în care întrebarea "Ce-ai bă, ţi-a murit pisica?" are ceva sens, trebuie să mă delectez cu un post. Şi cum inspiraţia îmi joacă feste de ceva vreme, o să abordez un subiect dintr-un serial. Ce ne face să fim bucureşteni? Sau mai exact ce trebuie să fi făcut cel puţin odată ca să te poţi numi în toată puterea cuvântului "bucureştean". Lista va suferi modificări pe măsură ce voi avansa în elaborarea paradigmelor.

1. Să fi injurat cel puţin odată în trafic (şofer sau pieton, n-are importanţă).
2. Să-ţi fi fost furat telefonul mobil într-un mijloc de transport în comun.
3. Să fi pierdut metroul/autobuzul atunci când te grăbeai la un interviu/seminar important.
4. Să fi ieşit într-o seară de vineri, vara, la o terasă pe Lipscani, atunci când forfota este la cotele ei maxime.
5. Să fi intrat într-un Toi-Toi (Eco-Toilet) într-un moment de maximă disperare.
6. Să fi fost la un concert important, indiferent dacă e rock, hip-hop, house sau altă naţie muzicală.
7. Să îţi fi luat un taximetrist minim 25 de lei pe o cursă de 12.

Pentru amuzament puteţi citi şi acest articol, nu durează mai mult de 10 minute, parol!

În speranţa că zilele următoare vor aduce cât mai puţină ploaie şi multă inspiraţie, vă urez

pace vouă\/