Today's words of wisdom (House MD)

"Perseverance does not equal worthiness."

marți, 31 mai 2011

Freaky Tuesday sau "Cum se ratează un interviu pentru un post pe care ţi-l doreşti"

Totul a început acum aproximativ două săptămâni, cand am fost sunată să merg la interviu pentru postul de Junior Project Manager într-o agenţie de consultanţă în comunicare integrată. "I was so happy I could shit rainbows", ca sa citez un clasic (o clasică, de fapt) în viaţă.
Am fost la două interviuri unde m-am simţit foarte bine, deja mă vedeam angajată acolo, venind dimineaţa cu o cafea în mână şi cu planuri pentru campanie în cap.
Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la interviu, evident că am facut-o lată. Înainte de toate trebuie să menţionez că, atunci când am vorbit la telefon despre primul interviu şi am notat adresa, etajul unde se afla sediul l-am trecut pe foaie ca fiind 3. Când am ajuns acolo şi am urcat cu liftul, la etajul 3 era sediul altei firme, astfel că am coborât la 2, unde de fapt era locul pe care îl cautam. Când am ajuns la al doilea interviu, creierul meu refuza să accepte că eu trebuie să urc la 2, aşa că tot la 3 am urcat şi am coborât frumuşel un etaj pe scări.

Şi vine ziua frumoasă de marţi, începută cu o cafea şi cu 4 ore petrecute la sala de lectură şi continuă cu mine ajungând cu jumătate de oră înainte la sediul firmei. Am stat în faţa clădirii, am fumat, m-am jucat pe telefon, pentru că ştiam că frumos şi logic este să ajungi cu 5 min înainte, nu cu 30. La ora 5 fără 10 urc entuziasmată, fredonând o melodie veselă, în liftul magic. Apăs parca mânată de o forţă nevăzută (cine a văzut o inerţie vreodată să mă contacteze)la etajul 3. Şi urc... Mă uitam în oglindă mândră de look-ul meu business-cute şi continuam să fredonez. Ajung în faţa uşii, respir adânc şi intru. Încă odată simt că trebuie să menţionez ca eu chiar îmi doream jobul. Dar cum uneori efectiv Universul complotează împotriva fiecăruia dintre noi, găsesc în spatele uşii o cameră foarte puţin diferită de ceea ce îmi aminteam, lipseau nişte scaune de pe hol, iar secretara era acum brunetă. "Poate renovează" şi "Poate s-a vopsit". Mă invită într-o cameră de conferinţe, să-i spunem, unde aştept cam 5 minute. Îmi aduce un pahar cu apă, îşi cere scuze că nu l-a adus mai devreme şi pleacă. Simpatică tipa. Apoi vine managerul (sau aşa credeam eu) un bărbat la vreo 40-şi-un-pic de ani, zâmbitor, optimist, plăcut. Îşi cere scuze că secretara lui mi-a pierdut CV-ul şi începem să vorbim. Descopăr un om interesant, care are încredere în cei din jur, sincer şi extrem de amabil. După o scută confuzie în care mă întreabă "Pnetru ce post ai aplicat?", "Pentru Junior Project Manager". "Aaa, păi noi momentan avem disponibil un pot de Evaluator de programe bancare". "Oh, shap" (asta doar în capul meu). Încerc să ma ţin bine şi mă gândesc... "Eh, au angajat pe altcineva, acum măcar să intru în firmă şi o sa avansez io cumva". Dar soarta face să încep să mă joc cu cartea de vizită. Era roşie, în condiţiile în care firma pe care mi-o aminteam eu, era ceva cu albastru. Mă uit mai bine şi observ: alt logo, alt nume al firmei. ERAM LA INTERVIUL GREŞIT! Am încercat să nu mă pierd cu firea şi să mă prefac că totul e în regulă, am ajuns la final, era 17:30, întarziasem jumătate de oră la interviul meu mult visat. Aveam 10 apeluri nepreluate de la HRistul lor. Eram în bucluc. Imediat cum i-am zis "angajatorului" că o să mă găndesec la propunere şi o să îl sun peste o zi, pentru că mă plăcuse şi îmi oferise jobul, am zbughit-o pe uşă. Nici nu ştiu cum am coborât scările dintre cele două etaje, dar am intrat în pragul unei crize nervoase. Radeam isteric şi îmi venea să mă-mpuşc. Mi-am cerut scuze de la HRist şi am încercat să îi explic situaţia. Nu ştiu cât a înţeles, dar a fost îndeajuns de amabil încât să mă acopere şi să nu mă dea în gât că am întârziat. Intru la interviu...
Nu ştiu cât de bine ar fi să dau detaliile astea acum, mai ales că încă nu am primit răspunsul de la ei, deşi ştiu sigur că va fi negativ. Oricum, voi povesti şi ce s-a întampalt acolo, dar abia după ce primesc mailul de respingere. Dacă mai am o şansă de 1% să mă angajeze, nu vreau să o ucid.

În altă ordine de idei, de ce toţi în Silver Church dansează de parcă au atac cerebral?

pace vouă\/

joi, 5 mai 2011

2 bărbaţi şi jumătate

Eh, ce să zic, am ratat puţin Ziua Bărbatului, nu am uitat că există, ci am uitat că azi e azi. Că vacanţa prelungită e aşa o binecuvântare... aproape vecină cu Alzheimer.

În altă ordine de idei, postul ăsta trebuie să fie dedicat bărbaţilor. Nici n-aş şti cu ce să încep, pentru că am vrut mereu să fiu băiat/bărbat. Nu ştiu de ce, şi să nu-i spuneţi feministei din mine, dar prin ochii lor lumea pare mult mai vie şi dramele mult mai insignifiante. Pentru ei prietenia e simplă, fără tertipuri, invidii şi episoade pasiv-agresive.
Întrebarea "Pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati?" mi-a marcat mie, ca şi multora dintre voi, parte din copilărie. Niciodată raspunsul n-ar fi mulţumit pe nimeni, chiar dacă tati n-ar fi crâcnit dacă răspunsul ar fi fost "Pe mama". Deşi n-am fost tentată sa spun asta niciodată, tocmai pentru că nu era adevărat. Mă mulţumeam să spun "Pe amandoi" cu maturitate şi gândul că aşa, lucrurile nu vor lua o altă întorătură. Dar tata mi-a fost, trebuie să recunosc, puţin mai simpatic.

Dar ce ne-am face fără ei? Habar nu am, pentru că, deşi nu vrem să recunoaştem, avem nevoie de prezenţa lor fie ca prieteni, taţi, bunici, unchi sau iubiţi. Şi de departe, bărbatul pe care îl respect cel mai mult este bunicul meu. Un om inteligent, responsabil şi cald, care m-a făcut să vreau mai mult de la mine şi să nu mă mulţumesc decât cu ce e mai bun. Perfecţionismul meu i-l datorez în totalitate. Tatăl meu este o altă figură masculină care-mi inspiră multă simpatie, atât datorită spiritului glumeţ, cât şi laturii artistice şi celei sensibile pe care o arată numai în cele mai nepotrivite momente. Bipolaritetea mea e în totalitate vina lui. Apoi, toti băieţii din scurta mea traiectorie, indiferent de natura relaţiei de prietenie, au lăsat câte o urmă mai mult sau mai puţin vizibilă în comportamentul, atitudinile sau inima mea.
Par de cele mai multe ori mai curajoşi decât noi, sunt, în anumite cazuri, mai sensibili, ne lasă fără cuvinte, conduc nebuneşte, joacă baschet, fotbal, whist, biliard, DotA sau WoW, cu un buchet de floricele îţi pot înmuia inima, sunt orgolioşi, puternici, imprevizibili şi cel mai important, ne oferă senzaţia de protecţie. E bine să existe cineva care-ţi deschide uşa, schimbă uleiul la maşină sau care-ţi promite că-l bate pe tipul care s-a uitat câş la tine.
Aşa că azi o să vă las să fiţi mai inteligenţi, mai buni la matematică, mai raţionali şi mai-cum-vreţi-voi, pentru că e ziua voastră.

La mulţi ani!

Pace vouă\/