Planuri, Facebook și altele

O întrebare foarte des auzită, în special începând cu luna octombrie (?) este ”Ce planuri ai de Revelion?”. Nu judec,nu dau cu pietre, îmi exprim doar o părere. Care e plăcerea în a avea 1000 de planuri, în a ști cu exactitate ce vei face peste 5 minute sau peste 3 ore? E bine să ai ceva planificat, mai ales dacă e o excursie importantă, dar... Revelionul e doar o seară, după care se schimbă anul și luna etc. Care e importanța lui, care e utilitatea unei petreceri planificate? Doar ca să ai încă un motiv să fii dezamagit că lucrurile nu ies nicodată cum vrei? Că te strângi cu prietenii tăi, beți ceva, dansați, încercați să mimați o mare iubire când de fapt e o mațocărie, se face 12 noaptea, ciocniți un pahar de vin spumant și cam aia e tot.

Nu ma înțelegeți greșit, nu sunt Grinch, îmi plac petrecerile cu tot ce presupun ele, dar sincer, m-am cam sictirit de treaba asta cu Revu'. În ultimii ani am petrecut acestă minunată și unică seară fără niște pregătiri foarte îndelungate, și să zicem că a ieșit ok, de ce aș vrea să încep acum prin a mă gândi la asta cu 2 luni înainte? Oricum eu cred că, cu cât sunt mai multe persoane la o petrecere cu atât probabilitatea să iasă cu ceartă și țipete crește vertiginos. Or maybe I am Grinch.

Facebook, altă invenție eșuată imho. Scopul lui e să ajute oamenii în procesul de socializare. Nimic greșit. Eu sunt un mare fan al ideii de postare de poze pe FB, mai ales că am văzut de multe ori fotografii extrem de frumoase pe paginile altora. Așa mai apuc să văd și eu o țară frumoasă, un peisaj de munte interesant sau poate o figură expresivă. Dar FB a devenit deja o modalitate de stalkuială extrem de deranjantă. Nu, mie nu mi s-a întâmplat încă nimic, dar ideea de a da tag în anumite poze e destul de creepy, ar trebui ca tag-ul să poată fi dat numai de posesorul contului pentru că... poate eu lucrez și nu vreau că șefii mei să studieze atenți ultima incursiune în Silver Church șau ultima excursie în Sibiu. Știu că există optiunea de a îți scoate tag-ul, dar uneori poate fi prea târziu.

Cât m-am adăpostit în Corbu, deși am crezut că viața este puțin mai goală fără internet, pe cuvântul meu că a fost extraordinar. Toate orele pe care le petrecem pe FB erau înlocuite de plimbări, de citit, de uitat la filme (de pe stick), de discuții și jocuri de cărți sau pur și simplu de gândit la câte și mai câte. Nu mai eram la curent cu bârfele locale și mondiale, nu mai aveam acces la conturile altora, nu mai vedeam cu ce își ocupă restul populației timpul, puteam foarte bine să aflu asta de la telefon dacă era cazul. Pe scurt, a fost, din acest punct de vedere, o perioadă extrem de fericită din existența mea. Nu, internetul nu este o parte chiar așa importantă a vieții noastre. There is life offline. Și sună ipocrit, mai ales că blogul ăsta nu ar exista dacă nu ar fi internetul. Concluzia este că ar trebui folosit cu cap, doar știm că excesul de sare, zahăr și grăsimi trebuie evitat. Cred că internetul face mai rău decât zaharul.

Norocul meu că s-a inventat optiunea ”Unfollow post”.

Și în altă ordine de idei, eL.O.eL. People are stupid. Ete așa am atins și subiectul ”altele” din titlu. So much for our happy ending ca să parafrazez un important pion de pe scena muzicală din timpul adolescenței mele. Avril Lavigne adică.

pace vouă\/

p.s.: Iar am scris un post kilometric. :|

Mall Cultural 1.0

Urăsc iarna. Nu simt că trebuie să susțin această afirmație cu niște argumente pentru ca...fuck it, e blogul meu și pot să scriu ce vreau. Totuși o să dau 3 motive.

1. E frig, deci îți trebuie mult mai mulți bani ca să ieși, pentru că nu te mai poți plimba aiurea pe străzi în căutare de subiecți de observat și bănci de ocupat în parc.
2. Nu mai sunt frunze în copaci, atmosfera e borderline psychotic, acum e înnorat, peste 5 minute se înseninează și peste alte 5 începe să plouă mărunt și enervant.
3. Nu e lumină și chestia asta pe mine mă deprimă teribil, mă seacă de energie și de dorința de a ieși din casă, de a socializa sau - dammnit, de a zâmbi!

În toată nebunia asta numită ”octombrie” am încercat să rămân pe linia de plutire și să nu mă las absorbită de vremea teribilă. Lipsa timpului e iarăși o problemă stringentă, nu numai a mea, ci aparent a tuturor. Tocmai de-aia mi-a venit o idee, zic eu, bună: să existe un fel de mall, dar în care fetele pe tocuri și cu gecuță de blăniță să fie înlocuite cu gagici deștepte, dornice de a depăși natura feminină caracterizată de dorința de a cumpăra orice pentru a compensa anumite complexe sau, și mai rău, pentru a depăși o perioadă despresivă din existență (vinovată, și eu sunt an impulsive shopper). Bărbații cu ceafă lată și portofel care trage la cântar să dispară, în locul lor să fie băieți interesați de artă, de cărți și toate cele, iar magazinele să dispară complet. În locul lor, la subsol să fie o expoziție de fotografie, la parter o librărie care îți dă posibilitatea să răsfoiești liniștit tot ce îți trece prin cap, la etajul 1 un vernisaj, iar la ultimul, evident, cafenele cu ceai cald, gustos, de vanilie și fructe, locuri unde poți mânca un croissant cald sau o clătită suculentă. Nu poate lipsi cinematograful, dar filmele care rulează nu sunt block-bustere la modă, ci documentare pe diferite teme sau filme din categoria "oldies but goldies". Evident, o să existe și o sală perfectă pentru piese de teatru sau concerte de muzică clasică (da, este o cacofonie acceptată din câte știu).


Cu mulțumirile de rigoare pentru completarea unei idei absolut magnifice, în speranța că nu ați adormit de plictiseală și că ați da o tură, măcar să vedeți ce se învârte prin mallul meu, vă urez ca întotdeauna,

pace vouă\/

Esti no lifer?

Stai acasă toata ziua şi nu ai dizabilităţi care te împiedică să ieşi?

Eşti jobless pentru că alegi să fii aşa?

Ai un cont de Facebook pe care postezi de mai mult de 2-3 ori pe zi şi te lansezi în discuţii de minim 20 de commenturi la un link? (linkurile foarte amzuante sau scăpările ocazionale nu se pun)

Preferi să vezi ce mai e pe wall decât să te duci să te uşurezi?
Mâna ta a luat forma joystikului de la PS4/Wii?

Ai încercat deja cel puţin odată să traduci "joystick" prin "baţul-fericirii"?


Nici nu cred că trebuie să mai precizez că dacă ai răspuns cu "da" la cel puţin o întrebare dintre cele de mai sus... bad news, man!

Şi acum, pentru că mereu încerc să vad ce altceva s-a mai scris despre subiectul pe care l-am abordat în post, va las în compania unui "wanna-be-no-lifer". Nu credeam că poţi face din "a nu avea viaţă socială whatsoever" un ţel. Still...

~How do I become a no-lifer with no job and no social life?

So today I have decided I hate people and I do not want to work, I want to be housed by the government and live the rest of my life alone playing video games, watching films, etc.

Where do I start?

Any advice is GREATLY appreciated

Thanks!


Trace
Best Answer - Chosen by Voters
First off - Great question! I mean that.

The first step is to become a Democrat. But the question kind of tells us you already are. Second thing to do is go get some of the free money O'bama's giving away - it's everywhere. And don't worry about anybody but yourself and forget about the future. I forgot you are already a democrat - sorry. With the grants you get for education, buy a bag of green stuff and roll-up. OK, now you are ready to be a liberal for the rest of your life. Always expect the government to do everything for you - you should not have to do anything because you decided you did not want to - good enough.

Now go out and find like minded people that are not in jail yet. Stike off, and start your own settlement where nobody got to do nothing they don't want to. Try to take as many worthless entitled people with you as you can find. Don't worry about getting lost because we will find You!

Send me a postcard after you all starve. It would be a nice touch.
Report Abuse


Other Answers

clogher
Lots of my white neighbors have got themselves a crooked doctor and lawyer who get them declared disabled, and they get an income after proving they're sick or crazy. It's a way of life in the states that vote Republican, for some reason. You can probably find lawyers' commercials while you're watching Jerry Springer or Maury Povich.



the best in the west
I think this question is fake but if you hate people you could just get a job that doesn't involve people. Also, how do you plan to get the government to pay for your life? Because if that's true I will just drop out of school and join you on this free government thing.



Funny Liberal lol.
I'm warning you. Unless you have a real generous family living on food stamps and government dole isn't as fun as it sounds. A lot of Top Ramen and mustard bread. Forget about the video games you're lucky if you have enough to eat.



hyfi
Self Employment man. You can start there, then get injured, let your own insurance cover it, and you'll be good to go!~


pace vouă\m/

Procrastination is the art of keeping up with yesterday.

Meh, iubesc sesiunea. Ştiu că sună tocilăresc, dar îmi dă senzaţia că fac şi eu ceva folositor, având în vedere că jobul visurilor mele se lasă aşteptat. Însă uneori, ca şi azi de exemplu, am chef să stau. Efectiv să stau şi să nu fac nimic.
Să nu deschid o carte sau un .docx, să nu mă stresez că mai am 3 proiecte de făcut şi 2 examene de dat/luat.
Să stau degeaba.
Să răsfoiesc o enciclopedie plină cu informaţii care azi mi se par mai interesante decât de obicei.
Să ascult "Akcent-Suflet pereche" şi să îmi aduc aminte cum e să ai 15 ani.
Să mă plimb aiurea prin oraş, fără o ţintă anume, păşind pe ritmul muzicii din căşti, uitându-mă pe furiş la oameni frumoşi şi la bătrânei simpatici.
Să merg în Club A fără să mă deranjeze aglomeraţia sau cei câţiva cocalari care au greşit destinaţia şi să dansez 7 ore fără oprire, pe melodiile pe care le-am mai ascultat de un milion de ori şi să mă gândesc la fix aceleaşi lucruri de fiecare dată.
Să trec cu emoţie prin faţa Doxului, sperând că peste gard se află masa la care am stat ani la rând şi prietenii cu care am jucat Renţuri şi Whisturi.
Să mă urc în trenul spre Mangalia de la 6 dimineaţa şi să merg în Vamă, să sărbătoresc terminarea bacului, sfârşitul sesiunii, licenţa sau pur şi simplu faptul că a venit vara.
Să stau cu o cafea rece în mână, uitându-mă la O.C. şi visând la cum ar fi să stau in California şi să stiu să fac surf.
Să recitesc pentru a treia oară "Adam şi Eva" şi să îmi imaginez fiecare scenă, fiecare fior şi fiecare poveste.
Să fumez ultima ţigară din pachet, cu gândul la ziua de mâine, când voi merge pe Motoare să beau o bere trezită cu apă şi să filozofez despre lumea asta mare.

Dar...

Mai am încă examene de dat şi de luat, trenul spre Mangalia nu mai are acelaşi farmec, Doxul e acum plin cu necunoscuţi şi n-o să stau niciodată în California.

Dea, du-te la treabă. Maine examen, apoi câteva ore petrecute în locul pe care-l iubeşti cel mai mult, apoi concert E.M.I.L. Focus, woman!

pace vouă \/

Freaky Tuesday sau "Cum se ratează un interviu pentru un post pe care ţi-l doreşti"

Totul a început acum aproximativ două săptămâni, cand am fost sunată să merg la interviu pentru postul de Junior Project Manager într-o agenţie de consultanţă în comunicare integrată. "I was so happy I could shit rainbows", ca sa citez un clasic (o clasică, de fapt) în viaţă.
Am fost la două interviuri unde m-am simţit foarte bine, deja mă vedeam angajată acolo, venind dimineaţa cu o cafea în mână şi cu planuri pentru campanie în cap.
Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la interviu, evident că am facut-o lată. Înainte de toate trebuie să menţionez că, atunci când am vorbit la telefon despre primul interviu şi am notat adresa, etajul unde se afla sediul l-am trecut pe foaie ca fiind 3. Când am ajuns acolo şi am urcat cu liftul, la etajul 3 era sediul altei firme, astfel că am coborât la 2, unde de fapt era locul pe care îl cautam. Când am ajuns la al doilea interviu, creierul meu refuza să accepte că eu trebuie să urc la 2, aşa că tot la 3 am urcat şi am coborât frumuşel un etaj pe scări.

Şi vine ziua frumoasă de marţi, începută cu o cafea şi cu 4 ore petrecute la sala de lectură şi continuă cu mine ajungând cu jumătate de oră înainte la sediul firmei. Am stat în faţa clădirii, am fumat, m-am jucat pe telefon, pentru că ştiam că frumos şi logic este să ajungi cu 5 min înainte, nu cu 30. La ora 5 fără 10 urc entuziasmată, fredonând o melodie veselă, în liftul magic. Apăs parca mânată de o forţă nevăzută (cine a văzut o inerţie vreodată să mă contacteze)la etajul 3. Şi urc... Mă uitam în oglindă mândră de look-ul meu business-cute şi continuam să fredonez. Ajung în faţa uşii, respir adânc şi intru. Încă odată simt că trebuie să menţionez ca eu chiar îmi doream jobul. Dar cum uneori efectiv Universul complotează împotriva fiecăruia dintre noi, găsesc în spatele uşii o cameră foarte puţin diferită de ceea ce îmi aminteam, lipseau nişte scaune de pe hol, iar secretara era acum brunetă. "Poate renovează" şi "Poate s-a vopsit". Mă invită într-o cameră de conferinţe, să-i spunem, unde aştept cam 5 minute. Îmi aduce un pahar cu apă, îşi cere scuze că nu l-a adus mai devreme şi pleacă. Simpatică tipa. Apoi vine managerul (sau aşa credeam eu) un bărbat la vreo 40-şi-un-pic de ani, zâmbitor, optimist, plăcut. Îşi cere scuze că secretara lui mi-a pierdut CV-ul şi începem să vorbim. Descopăr un om interesant, care are încredere în cei din jur, sincer şi extrem de amabil. După o scută confuzie în care mă întreabă "Pnetru ce post ai aplicat?", "Pentru Junior Project Manager". "Aaa, păi noi momentan avem disponibil un pot de Evaluator de programe bancare". "Oh, shap" (asta doar în capul meu). Încerc să ma ţin bine şi mă gândesc... "Eh, au angajat pe altcineva, acum măcar să intru în firmă şi o sa avansez io cumva". Dar soarta face să încep să mă joc cu cartea de vizită. Era roşie, în condiţiile în care firma pe care mi-o aminteam eu, era ceva cu albastru. Mă uit mai bine şi observ: alt logo, alt nume al firmei. ERAM LA INTERVIUL GREŞIT! Am încercat să nu mă pierd cu firea şi să mă prefac că totul e în regulă, am ajuns la final, era 17:30, întarziasem jumătate de oră la interviul meu mult visat. Aveam 10 apeluri nepreluate de la HRistul lor. Eram în bucluc. Imediat cum i-am zis "angajatorului" că o să mă găndesec la propunere şi o să îl sun peste o zi, pentru că mă plăcuse şi îmi oferise jobul, am zbughit-o pe uşă. Nici nu ştiu cum am coborât scările dintre cele două etaje, dar am intrat în pragul unei crize nervoase. Radeam isteric şi îmi venea să mă-mpuşc. Mi-am cerut scuze de la HRist şi am încercat să îi explic situaţia. Nu ştiu cât a înţeles, dar a fost îndeajuns de amabil încât să mă acopere şi să nu mă dea în gât că am întârziat. Intru la interviu...
Nu ştiu cât de bine ar fi să dau detaliile astea acum, mai ales că încă nu am primit răspunsul de la ei, deşi ştiu sigur că va fi negativ. Oricum, voi povesti şi ce s-a întampalt acolo, dar abia după ce primesc mailul de respingere. Dacă mai am o şansă de 1% să mă angajeze, nu vreau să o ucid.

În altă ordine de idei, de ce toţi în Silver Church dansează de parcă au atac cerebral?

pace vouă\/

2 bărbaţi şi jumătate

Eh, ce să zic, am ratat puţin Ziua Bărbatului, nu am uitat că există, ci am uitat că azi e azi. Că vacanţa prelungită e aşa o binecuvântare... aproape vecină cu Alzheimer.

În altă ordine de idei, postul ăsta trebuie să fie dedicat bărbaţilor. Nici n-aş şti cu ce să încep, pentru că am vrut mereu să fiu băiat/bărbat. Nu ştiu de ce, şi să nu-i spuneţi feministei din mine, dar prin ochii lor lumea pare mult mai vie şi dramele mult mai insignifiante. Pentru ei prietenia e simplă, fără tertipuri, invidii şi episoade pasiv-agresive.
Întrebarea "Pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati?" mi-a marcat mie, ca şi multora dintre voi, parte din copilărie. Niciodată raspunsul n-ar fi mulţumit pe nimeni, chiar dacă tati n-ar fi crâcnit dacă răspunsul ar fi fost "Pe mama". Deşi n-am fost tentată sa spun asta niciodată, tocmai pentru că nu era adevărat. Mă mulţumeam să spun "Pe amandoi" cu maturitate şi gândul că aşa, lucrurile nu vor lua o altă întorătură. Dar tata mi-a fost, trebuie să recunosc, puţin mai simpatic.

Dar ce ne-am face fără ei? Habar nu am, pentru că, deşi nu vrem să recunoaştem, avem nevoie de prezenţa lor fie ca prieteni, taţi, bunici, unchi sau iubiţi. Şi de departe, bărbatul pe care îl respect cel mai mult este bunicul meu. Un om inteligent, responsabil şi cald, care m-a făcut să vreau mai mult de la mine şi să nu mă mulţumesc decât cu ce e mai bun. Perfecţionismul meu i-l datorez în totalitate. Tatăl meu este o altă figură masculină care-mi inspiră multă simpatie, atât datorită spiritului glumeţ, cât şi laturii artistice şi celei sensibile pe care o arată numai în cele mai nepotrivite momente. Bipolaritetea mea e în totalitate vina lui. Apoi, toti băieţii din scurta mea traiectorie, indiferent de natura relaţiei de prietenie, au lăsat câte o urmă mai mult sau mai puţin vizibilă în comportamentul, atitudinile sau inima mea.
Par de cele mai multe ori mai curajoşi decât noi, sunt, în anumite cazuri, mai sensibili, ne lasă fără cuvinte, conduc nebuneşte, joacă baschet, fotbal, whist, biliard, DotA sau WoW, cu un buchet de floricele îţi pot înmuia inima, sunt orgolioşi, puternici, imprevizibili şi cel mai important, ne oferă senzaţia de protecţie. E bine să existe cineva care-ţi deschide uşa, schimbă uleiul la maşină sau care-ţi promite că-l bate pe tipul care s-a uitat câş la tine.
Aşa că azi o să vă las să fiţi mai inteligenţi, mai buni la matematică, mai raţionali şi mai-cum-vreţi-voi, pentru că e ziua voastră.

La mulţi ani!

Pace vouă\/

Să nu ignorăm bărbaţii!

S-a facut un studiu: “De ce se dau jos din pat bărbaţii la mijlocul nopţii ?” (este în mod evident, o glumiţă, deşi pare plauzibil :D)

Rezultatele :
-să bea apă: 5%
-să meargă la wc: 12%
-să meargă acasă: 83%

1. Barbatii sunt precum vacantele.
Nu dureaza niciodata suficient.

2 Barbatii sunt ca si bananele.
Cu cat imbatranesc, devin mai putin fermi.

3. Barbatii sunt ca timpul.
Nu poti face nimic sa-l schimbi.

4. Barbatii sunt precum cafeaua.
Cei mai buni sunt calzi, tari si te tin treaza toata noaptea.

5. Barbatii sunt asemenea computerului.
Dificili de inteles si in mod constant fara "suficienta" memorie.

6. Barbatii sunt ca publicitatea.
Sa nu crezi niciodata un cuvant din ce zic.

7.. Barbatii sunt ca un cont in banca.
Fara bani nu prezinta interes.

8. Barbatii sunt asemenea
copiatoarelor.
Servesc doar la reproducere.

9. Barbatii sunt ca parcarea.
Toate locurile bune sunt ocupate, altele sunt dezafectate.

pace vouă\/

Femei, nu mai plângeţi!

Nu e scris de mine, dar m-a amuzat. Sharing is caring.

"Potrivit unui studiu bărbaţii întorc capul după cel puţin şapte femei pe zi, alocând analizei fiecăreia aproximativ 2 minute. Primordial în analiza corporală intervine vizualizarea: sânilor, fundului şi picioarelor. Femeile cu mai puţini cârcei la gât, ocupă locul II, cu cca. doi bărbaţi pe zi şi 90 de secunde acordate ochilor, feselor şi curios, mâinilor. La o anumită specie a sexului frumos selecţia se realizează în funcţie de potenţialul economic a posibilei victime, aici intervine vizualizarea portofelului şi a motorului din dotare, nu intraţi în panică, mă refeream la puterea brand-ului, ştiţi voi BMW, Peugeot, Audi.

Momentul alegerii partenerului sau partenerei, vine ca urmare a nevoii de intimitate, atracţiei fizice şi sentimentului de unicitate pe care sperăm să-l regăsim în noi prin intermediul celeilalte persoane.

Desigur spaţiile deschise şi publice sunt adevărate surse de “agăţat”, biserica, biblioteca, şcoala la care învăţăm, cercul de prieteni şi lista poate continua, atracţia îşi poate făuri culcuşul în cele mai bizare locuri şi-n cele mai ciudate situaţii, pe tren, la ocazie, în lift, pe holurile spitalului, în baie, când duci gunoiul, plimbi câinele, împingi maşina, oriunde două persoane pot relaţiona.

Trecând la locuri mai familiare, să luăm exemplul Tîrgului Frumos. Unde din 13000 de locuitori au mai rămas după exodul italian şi spaniol vreo 7000, iar dacă reducem numărul doar la persoanele încadrate într-o anumită categorie de vârstă, ei bine situaţia îşi schimbă vădit valenţele. E ca la cumpărături, îţi faci listuţa, îţi verifici portofelul şi ieşi în oraş. Supermarketul e mare, oferta variată, căruciorul este înlocuit cu maşina personală, iar coşul cu tupeu (unii pentru siguranţă fac uz de ambele). Începe cercetarea de piaţă… imh… cine-i gagica!? Bun bagaj, tre’ să încerc produsul… la ce preţ? Bine, acceptabil… da aia? … ei e una care se dă deşteaptă şi caută cică o relaţie bazată pe respect şi comunicare… nu… nu… prea scump, mergem dincolo, era mai ieftin.

Să nu credeţi că “marfa” nu-şi face cumpărăturile ei… doar că utilizează alte strategii de marketing, selecţia intervine la standul de oferte, adică între cei interesaţi, “marfa” se aşteaptă întâi cucerită. Nu fiţi tentaţi să luaţi “nu-ul” mărfii drept “da” sau să încercaţi metode persuasive sau punitive când mimica feţei reacţionează în locul gândurilor. Cum se practică pe la noi, “matahală la 1,80, cu 1 în spate, caut pipiţă pretenţioasă, care să-mi refuze avansurile, pe care s-o fac sacul meu de box, ca apoi să mă laud la băieţaşi în faţa blocului”.

Teritoriul cel mai fertil alegerilor de acest gen sunt cluburile, ticsite bine de fete drink-uite cu spirtoase şi dispuse compromisurilor pe “My neck, my back” şi de băieţi pasionaţi de cunoaşterea empirică. Este şi locul în care corpurile noastre produc cea mai mare cantitate de endorfină, denumită şi “hormonul fericirii” aceasta se produce prin dans (un soi de exerciţii fizice), prin stres, în timpul râsului, al activităţilor sexuale, prin activităţi pe care o persoană le experimentează pe parcursul unei seri de distracţie.

Prefer să cred că există viaţă dincolo de mercantilism. Că te iubesc nebuneşte şi spontan, copilăresc şi dulce, când te am în braţe sau când mi-e dor de tine, când ne certăm şi imediat după împăcare, când nu-ţi spun cât de mult ţin la tine, dar ţi-o arăt şi tu ştii asta, pentru că te vreau nu pentru ce ai tu în buzunare ci pentru ce am când sunt cu tine, pentru că trecând peste toate simt că suntem făcuţi din aceiaşi materie spirituală, pentru că ştii că nu-ţi pot dedica toată viaţa mea ci doar momentele când suntem împreună şi tu accepţi lucrul ăsta, pentru că trăim ce avem fără a ne gândi la ziua când e posibil să o luăm pe drumuri separate, pentru că nu dai în lături cu complimentele dar ştii să-mi spui ceva minunat atunci când simţi, pentru că mănânci când inventez câte-o gustare şi deşi uneori e oribilă îmi spui că-i bună de fiecare dată, pentru că ştim că nu suntem perfecţi dar în fiecare zi mă faci să mă îndrăgostesc de tine, pentru că te descopăr cu fiecare minut şi mă fascinezi de fiecare dată, pentru că până să te întâlnesc nu credeam în mitul androginului, dar tu mi-ai oferit o altă perspectivă, pentru că mă gândesc cu emoţie la fiecare întâlnire când tu ai încă în glas emoţia revederii, pentru că dansăm ca nebunii până la epuizare şi inimile ne vibrează pe aceleaşi ritmuri, pentru că nu-mi cumperi niciodată trandafiri dar nu ştiu de unde faci rost de lăcrămioare în toiul iernii, pentru că n-o bucată de hârtie va pecetlui uniunea noastră ci sentimentele investite dezinteresat în ceea ce noi credem că e iubire, pentru că într-o zi te voi întâlni…"

“Have no fear of perfection, you’ll never reach it.” (Salvator Dali)

Sursa.

pace vouă\/